Aurel Baranga (20 iunie 1913 București – 10 iunie 1979 București)

Aurel Baranga a fost unul dintre cei mai cunoscuți dramaturgi români, dar s-a remarcat la început în poezie, uneori cu predilecție ca fabulist, ori în proză și în publicistică. Tatăl, Jean Leibovici, era funcționar comercial, mutilat în primul război mondial, „întors de pe front cu plămânii sfârtecați de schije și de gaze”, iar mama, Paulina, casnică.

Băiatul a urmat școala primară „August Treboniu Laurian”, de lângă biserica „Lucaci” din București, unde se găsește mormântul lui Anton Pann. Din perioada școlii (1920 – 1924) își aduce aminte cu evlavie de imaginea a doi institutori: Ion Vulcănescu și Maria Paraschivescu, de la care a învățat carte. Între 1924 și 1931, a fost bursier extern al liceului bucureștean „Matei Basarab”, unde l-a avut ca profesor de limba română pe Perpessicius. Calificativul obținut la examenul de bacalaureat a fost „excepțional”. În 1929, în august, a debutat cu schița „Noapte albă” în revista „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, unde au publicat în același număr (459) Felix Aderca, Liviu Rebreanu, Radu Comșa și Mircea Damian. În 1930 descoperă cu încântare „Jocul secund” al lui Ion Barbu. Cunoaște în această perioadă pe Sașa Pană, Gheorghe Dinu, Ilarie Voronca, Claude Sernet, Dan Faur, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca. Sub influența literaturii de avangardă, scoate, la 13 septembrie, împreună cu grupul de prieteni (fiecare avea vârsta de 17 ani), revista de artă modernă „Alge”, care apare cu intermitențe până în 1933. Mai folosește uneori pseudonimul Gheorghe Crașin. Colaborează și la revista de avangardă „Unu”. În 1931 s-a înscris la trei facultăți: Matematică, Litere și Filosofie și Medicină. La Matematică a urmat doar două trimestre, atrăgându-l cursurile lui Dan Barbilian, la Litere și Filosofie a urmat doi ani, audiindu-i cu interes pe Nicolae Iorga și Nae Ionescu. A optat în cele din urmă pentru Medicină, fascinat de profesorul de anatomie și biologie Francisc Rainer. În 1933 a editat în colecția Alge placheta „Poeme cu orbi”. Toate cele 100 de exemplare au fost confiscate de Siguranța statului. Tinerii poeți au fost duși la închisoarea Văcărești pentru o scurtă recluziune. În 1938 a absolvit facultatea de Medicină cu diploma „Magna cum laude”, cu teza „Accidente hemoragice în tratamentul cu săruri de aur.” Între 1934 și 1940 colaborează cu reportaje, pamflete, cronici dramatice la Facla, Cuvântul liber, Reporter, Azi, Lumea românească. După război a intrat în redacția României libere și a lucrat la Radiodifuziunea Română, la revista Urzica (redactor-șef între 1949 și 1979). În 1945 editează o carte-document „Ninge peste Ucraina”, în care denunță crimele săvârșite de naziști în lagărele de exterminare. În 1946 i se pune în scenă la Teatrul Comedia, sub direcția de scenă a lui Sică Alexandrescu, piesa „Bal în Făgădău”.

Distribuția este de excepție: Costache Antoniu, Al. Giugaru, Gr. Vasiliu-Birlic, Florica Demion, Niki Atanasiu. În același an, publică volumul de poeme „Marea furtună”. În 1947, vede lumina rampei comedia lirică „Voiaj în Noua Caledonie”, la Teatrul Național din Cluj. Din 1947 până în 1953, Aurel Baranga va fi secretar literar la Teatrul Național din București. Va traduce „O zi de odihnă” de Valentin Kataev, „Regele” de Robert de Flers, „Nopțile reginei de Navarra” de Scribe și „Cavalerul din Olmedo” de Lope de Vega. Scrie drama „Iarbă rea”, pe care o pune în scenă la Teatrul Național din București, Sică Alexandrescu. Va fi tradusă și reprezentată în limba maghiară, în limba bulgară va fi reprezentată la Ruse, apoi, prelucrată ca roman, apărând în foileton într-un ziar finlandez sub titlul „Căsuța de la marginea orașului”, la Pekin apare traducerea chineză a piesei „Iarbă rea”, iar, mai târziu, în limba germană. În 1951 i se va reprezenta drama „Într-o noapte de vară” la Teatrul Armatei în regia lui Alexandru Finți. În 1952 i s-a editat volumul „Pamflete” și comedia „Bulevardul împăcării”. În 1954 a fost reprezentată pe scena Teatrului Național din București piesa „Mielul turbat”, în regia lui Sică Alexandrescu. Comedia a fost tradusă sau reprezentată în Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, China, R.D. Germană, Polonia, Ungaria, U.R.S.S. În țară, a primit Premiul de Stat. În piesa aceasta apare tipul de personaj specific teatrului său, reluat în „Adam și Eva” (1963), „Sfântul Mitică Blajinu” (1966), „Opinia publică” (1967), „Interesul general” (1971). Piesa „Viața unei femei” (1975) este o psihodramă, în care eroina își înscenează trecutul, jucându-și propriul rol. „Jurnalul de atelier” (1978), o selecție din însemnările intime întinse pe parcursul a treizeci de ani și rescrise din perspectiva deceniului al optulea, conține date despre geneza și elaborarea pieselor sale, fragmente de artă poetică, notații autobiografice, crochiuri ale unor personalități artistice și portrete acide de nomenclaturiști, creionate cu cinismul celui care a fost, în același timp, un beneficiar al multor privilegii. În pragul morții însă, declanșânduse procesul de autoculpabilizare, Baranga adresează, în 1978, Colocviului Național de Literatură Dramatică, o scrisoare în care recunoaște eșecul unei părți a creației lui cu „manechine manipulate” și „personaje minuțios machiate”, desfigurând, conform unui „rudimentar concept estetic”, realitatea reflectată.

În 1975 a primit și Premiul Asociației Scriitorilor din București. În 1964, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” a prezentat în premieră comedia „Fii cuminte, Cristofor!”, în regia lui Valeriu Moisescu. Piesa a fost tradusă în limba franceză și transmisă de postul de radio „France culture”, cu actorul Claude Rich în rolul principal, iar pe scena multor teatre din țările socialiste a fost reprezentată cu succes. Așa cum singur observă în „Jurnal de atelier” (1978), Baranga a ilustrat cu predilecție, două specii dramatice – farsa și melodrama (dramele sale sunt, într-adevăr, niște melodrame maniheiste), care renasc în epocile de tranziție, caracterizate prin răsturnări sociale fundamentale. Teatrul său are o unitate compactă, căci Baranga reia, de la „Mielul turbat” (1954) la „Interesul general” (1971), același subiect, scriind variațiuni pe o temă dată: eternul conflict între „OMUL zero-dimensional” (individul suficient, fără spaime și îndoieli, „integral și radical satisfăcut în planul nevoilor”, golit de orice „caracteristică de ordin psihic sau moral”) și „NAIV”, tip aparent inofensiv, ceși speculează propria candoare, conștient de avantajul pe care îl are asupra adversarilor săi. Personajele sunt schematice, reprezentanții binelui fiind opuși celor ai răului, într-o intrigă care mizează pe răsturnările neverosimile de situații. Piesele devin didactice, deznodământul provocând pedepsirea viciului social sau moral, în vreme ce Naivul (Spiridon Biserică ori copiile sale) ne explică morala fabulei dramatice.

Avem de-a face, așadar, cu o intrigă stereotipă și cu o cădere de cortină la fel de stereotipă: happy end-ul. Și totuși, teatrul lui Aurel Baranga nu este monoton și nu s-a învechit, în ciuda eticii lui elementare, maniheiste. Explicația acestei longevități remarcabile și al marelui succes de public al pieselor sale este simplă: ea constă în neobișnuita plasticitate a acestui teatru, capabil să selecteze și să absoarbă, dintr-un instinct sigur al teatralității, cele mai viabile influențe, în puterea lui de regenerare continuă, în capacitatea lui mereu proaspătă de remodelare și adaptare la cerințele teatrului modern. În esență, Baranga este memorabil tocmai prin știința sa de a detecta diverse oaze ale teatralității, de a-și anexa cu dezinvoltură, anumite maniere – îndelung verificate – de reteatralizare a artei dramatice. Astfel, în „Siciliana” (1961), „Adam și Eva” (1963) și „Sfântul Mitică Blajinu” (1966), Naivul – cu o psihologie cam rudimentară în „Mielul turbat” – reapare oarecum nuanțat, sentimental, visător și liric, în descendența clară a eroilor lui Mihail Sebastian (fapt vizibil încă din „Rețeta fericirii”, 1957). Personajele de comedie ale lui Aurel Baranga au un umor specific românesc, unele având chiar corespondențe în literatura populară, cum observa Silvian Iosifescu, comparându-l pe Spiridon Biserică cu istețul erou popular Păcală. Tipologiei clasice vin să i se adauge și alte tipuri umane negative, produse ale lumii moderne. Tudor Vianu afirma într-o cronică la „Rețeta fericirii”, că Baranga a realizat un tip comic care nu există în nicio comedie clasică: trufașul.

Personajul Marin Hristu este portretul dramatic al unui trufaș, observat în împrejurările vieții din societatea românească contemporană, un „șef” care, amețit de puterea ce i-o dă funcția, uită de îndatoririle sale umane elementare. Produse ale structurilor sociale moderne sunt și alte tipuri din comediile lui Baranga: carieriști, escroci, impostori, birocrați, o întreagă faună umană grotescă și nocivă. În aceștia, viciile vechi ale omului (lașitatea, prostia, slugărnicia) apar sub alte forme, mai complexe și mai ilare. Foarte bun observator al moravurilor, Baranga dă în comediile sale, cu naturalețe, imaginea vieții de fiecare zi a orășeanului. S-a observat că analizate în ansamblul operei, personajele negative din aceste comedii constituie niște mici grupuri, încât se poate vorbi de ceea ce denumim personaj colectiv. Este cazul lui Cristescu, Cavafu, Dumitrescu, Bontaș din „Mielul turbat”, Cristinoiu, Manolescu, Turculeț, Băjenaru din „Opinia publică” etc. Conștient că reia aceeași temă și că piesele sale suferă, scriitorul își reînnoiește tehnica dramatică, preluând procedee pirandelliene, începând cu „Opinia publică” (1967), unde se creează impresia de spectacol neînchegat și de improvizație, ca la o „Repetiție” în care actorii șovăie încă, nestăpânindu-și rolurile. „Travesti” (1969), comedie scrisă în astfel de manieră, accentuează confuzia între teatru și viață. Iar cu „Interesul general” – cea mai realizată piesă a sa – încearcă o depășire a etapei pirandelliene, printr-o distanțare grotescă, provenită atât din direcția teatrului absurdului, cât și din aceea, rece și didactică, a teatrului brechtian. Ca și în celelalte piese ale lui Aurel Baranga, și aici, „mielul turbat” și „rinocerii” demagogiei, „histrioni absoluți”, joacă teatru, simulează și disimulează, se înșală reciproc într-un inextricabil „joc de ipocrizii.” Dar, spre deosebire de celelalte comedii, în această „farsă atroce” nu mai există acea discrepanță stridentă între Naiv și Omul zero-dimensional. Cum observă chiar Naivul din această piesă, cu el, Spiridon Biserică „a evoluat”, dar într-un sens ambiguu, așa încât nu mai distonează în această lume a „rinocerilor” birocrației. Acum, Spiridon Biserică se pervertește, nu mai este Naivul cu bunul simț al limitelor sale, ci unul filosofard, căruia îi plac conversațiile intelectuale, și care delirează pe teme artistice variate, având cultul clișeelor frumoase. Noul Naiv este astfel un demn reprezentant al vieții-kitsch. Jongleria savuroasă cu diverse tehnici dramatice se transformă până la urmă într-o implicită meditație a teatrului asupra teatrului. Dramaturgia lui Baranga se salvează și rezistă prin continua ei problematizare. Aurel Baranga a înfruntat prejudecățile, a încercat să „înțepe”, ca într-un insectar, pe scândura scenei, sub lumina reflectoarelor, spre bucuria publicului – timp de mai bine de un sfert de veac – tarele societății în care am trăit și trăim încă, malformațiile și prejudecățile ei. Autorul „Opiniei publice” și a celorlalte piese despre care cel puțin am amintit era convins că genul comediei are alte funcții în tratamentul clinic moral asupra spectatorului decât tragedia, așa cum scria în „Fals tratat de artă dramatică”: „Diferența dintre tragedie și comedie o face sala de spectacol. La tragedie e în teatru o tăcere adâncă și solemnă. Nu se știe însă dacă e evlavia pe care o naște emoția sau liniștea pe care o provoacă plictiseala. În schimb, ce satisfacție încearcă seral comediograful când aude sala hohotind la semnalul replicei sale. E mângâierea pentru faptul că dramaturgii care scriu tragedii sunt bănuiți de profunditate, iar comediografii, de frivolitate și ușurință. (…) În fiecare epocă râdem de altceva și plângem, din aceleași pricini de la începutul lumii. De aceea supraviețuiește tragedia, de aceea l-am auzit pe un tânăr întrebându-se cu seriozitate dacă Aristofan a avut talent.

Oameni, înduioșați-vă de soarta comediografilor: mor ca fluturii. Dacă n-ai puterea să demaști caractere, denunță procedee și încă vei face omenirii un imens serviciu”. Din punctul de vedere al construcției dramatice, i s-a recunoscut lui Baranga, chiar de către cei mai severi critici ai lui, arta tehnicii teatrale. Conștient de robustețea talentului său, scriitorul conduce acțiunea cu o bună-știință a scenei, introduce mereu situații dramatice neprevăzute, pune în gura personajelor replici spumoase, spontane, pline de vervă și nerv, suculente, ironice, adevărate dueluri verbale prompte, vii, abil plasate în economia conflictului, cunoscând perfect mecanismul delicat al comicului. Iată ce afirma Alexandru Cornescu referitor la construcția dramatică a pieselor lui Baranga, la dozajul mijloacelor de realizare, „la consecventa dorință de a lovi răul cu floreta râsului”: „Baranga nu-și refuză niciun mijloc, nici replica tăioasă, nici cea picantă, nici automatismele verbale, nici comicul de situație, nici cel buf și poate că în acest amestec ce pare spontan, dar în realitate este savant drămuit, stă farmecul unui dramaturg care, de peste două decenii, ține cap de afiș comediei românești”. Baranga credea statornic în necesitatea eradicării unor malformații morale, a combaterii hipertrofiilor eului propulsat pe scară ierarhică. Publicul recunoscător râde la comediile sale se amuză și meditează, cucerit de o artă care, fără să fie didactică, se demonstrează pedagogică în sensul cel mai înalt al termenului.

Cleopatra Luca