Balada Ciobanul care a pierdut oile – o nouă variantă –

Balada este genul cel mai complex din folclorul românesc. Termenul a fost folosit pentru prima dată în literatura română de Vasile Alecsandri în 1852 și provine din cuvântul latin ballare cu înțelesul de cântec scurt, simplu. Nu intrăm în istoria acestei denumiri pe teritoriul locuit de români. Pentru aceste amănunte recomandăm cartea scrisă de Mădălina Dana Ruxandra, Repertoriul neocazional al folclorului muzical românesc – genuri vocale și elemente structurale, Craiova, 2014.

O categorie distinctă a muzicii tradiționale cristalizată în poem muzical, cu conținut lirico-epic, narativ, descriptiv, balada Ciobanul care a pierdut oile este rezultatul imaginarului, fi lozofi ei și evoluției vieții pastorale. A circulat în spațiul locuit de români, spunem în întreg arealul tracic. Este întâlnită în arealul precarpatic și balcanic. Migrația Vlahoromână este întâlnită în aceste spații. Creația este atestată cu mult înaintea baladei pastorale Miorița. Fabula poemului are două idei de bază: jelea pierderii oilor și bucuria găsirii lor.

Aceste două sfere creează confl ictul dramatic care este deschis de o melodie de jale și respectiv o melodie de joc. Cercetările au evidențiat două specii ale poemului muzical: poemul cu program amplu și poemul cu program redus. Fiecare episod este precedat de un enunț verbal al acțiunii. Alternanţa episoadelor este marcată prin schimbul de teme muzicale, diferite în caracter, ritm şi tempo. „Patosul dramatic al acţiunii determină uneori o intercalare a temelor muzicale. În prima parte a poemului, frazele de bocet pot fi alipite unor formule de semnal.

Partea a doua debutează cu anunţul verbal de rigoare, urmat de schimbul de teme muzicale, de regulă, axate pe o melodie de joc”. (18.02.2011 – Vasile Chiseliţă, cercetător ştiinţifi c coordonator, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, doctor în studiul artelor). Pentru zona Vlașca există cercetări importante în acest domeniu: o teză de doctorat a prof. dr. Gheorghe Nițescu, Balada în zona folclorică Vlașca, la Universitatea de Muzică din București, 2013, Alexandru Mica, Prelegeri de etnologie si etnografi e românească, Constantin Gh. Prichici, Balade populare din Ilfov, Centrul de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă, 1975. Ciobanul care a pierdut oile, numit cântec bătrânesc sau baladă, a preocupat cercetătorii domeniului, dintre care amintim pe: Habenicht Gottfried.

Povestea ciobanului care şi-a pierdut oile. Geneză, evoluţie, tipuri. În Revista de etnografi e şi folclor, tom 13, 1968, nr. 3, p. 235-250; Suliţeanu Ghizela. Poemul popular „Când şi-a pierdut ciobanul oile” (Studiu asupra unei variante din Negrileşti – Vrancea). În Revista de etnografi e şi folclor, tom 12, 1967, nr. 6, p. 435-460. Habenicht Gottfried, remarca puritatea ca principiu condițional în creșterea oilor de unde și expresia „Nemică nu e mai sfânt și mai curat decât oaia, zic ardelenii noștri…” (Apud op. cit., p 235). Această puritate se referea la singurătatea ciobanului, a stânei în general, departe de lumea satului, puritatea animalului hrănit cu iarba câmpului.

Dacă în Regatul Unit în secolul XVI circula zicala „oaia l-a mâncat pe om” aluzie la sistemul împrejmuirilor loturilor țăranilor englezi și transformarea în pășuni, pentru creșterea oilor, lâna fi ind necesară industriei textile afl ate în expansiune, în Muntenia oaia a fost sfântă, prin sursele de hrană și îmbrăcăminte pentru locuitorii satelor și târgurilor. În ceea ce privește evoluția acestui cântec el a suferit o evoluție mai lentă datorită specifi cului arhaic al vieții păstorești. „În toate vremurile, însă, ca urmare atât a procesului de transhumanță de-a lungul, de-a latul ori și în afara granițelor ei, cât și a legăturii artistice permanente cu satul, acest repertoriu, în special în ceea ce privește cântecele jocurile, a primit câte ceva din sufl ul înnoitor al vremurilor, rămânând însă, cu toate schimbările, un larg rezervor al menținerii tradiției” (Sulițeanu, p. 436).

Balada cu acest nume sau nume asemănător este răspândită în tot spațiul locuit de români ceea ce a făcut pe D. Caracostea să afi rme, „dacă a-ți cerceta cât de puțin în satul sau în împrejurimile dumneavoastră, ați da de variante ale acestui cântec” (Ibidem, p. 240). Pe câmpie, mai târziu pe izlaz, balada a fost cântată la fl uier, caval și apoi preluată de lăutarii satelor. Cântec epic, narativ, de mari dimensiuni exprimă atitudinea omului din popor față de natură și societate, întâmplări, lupte cu asupritorii, boieri sau străini, cu natura, pățaniile unor personaje importante sau obișnuite, transhumanța. Copil fi ind, alături de părinți participam la nunțile satului, unde cântau lăutarii din zonă. Repertoriul lor cuprinde hore ca pe Vlașca, cântece bătrânești, melodii de dragoste. Dintre cântecele bătrânești care sunt numite și balade, unul a rămas în mintea mea, Ciobanul care a pierdut oile.

Tatăl meu, veteran din al Doilea Război Mondial pe lângă agricultura practicată, pe două pogoane de pământ, a fost și crescător de oi și îi plăcea să cânte la fl uier sau caval. Unul dintre cântecele la caval îl numea Ciobanul care a pierdut oile. Era o melodie diferită de celelalte de la hora satului, care se organiza în zilelele de sărbătoare pe valea Tresteniucului. Mai târziu, la școala generală nr. 4 Giurgiu, elev fi ind am urmat Școala de muzică din Giurgiu. Atunci am conștientizat importanța acestui cântec bătrânesc pe care l-am cules de la un lăutar al satului, care cânta la țimbal și avea porecla de Țanbalagiu pe nume Ilie Dumitru.

Era un om al satului, român, care într-un caiet avea textele scrise, pentru a le repeta și a le cânta la nunți sau hora satului. După acet caiet am copiat versurile baladei Ciobanul care a pierdut oile. De curând răsfoind însemnările mele, din tinerețe, am dat peste acest cântec bătrânesc, cum a fost notat în caietul de cântece a lui Ilie Dumitru, lăutarul amintit, pe care îl prezint cititorilor revistei. Documentându-mă și citind atent versurile am rămas uimit că acestea se refereau la zona satului Trestenic, și câmpiei Burnazului, unde păstoritul a fost o ocupație de căpetenie a locuitorilor din evul mediu românesc. De fapt satul amintit în documente, în 1520, pe harta rusă din 1830 se numea Odaia Trestenic, o așezare sezonieră de crescători de oi. În zonă exista și un drum al untului spre Dunăre, în epoca medievală, unde se făcea comerț cu brânză, unt și lapte bătut.

Satul Tomulești a fost creat de așezarea pe moșia Trestenic a lui State Tomulescu, un negustor de astfel de produse. După publicarea Monografi ei comunei Toporu (Elena Manolache, Ștefan Păun, Monografi a comunei Toporu, județul Giurgiu, 2014, 705 p., citată în continuare monografi a) urmărind numele de familie din zonă, în documente, din evul mediu până în prezent, am cunoscut porecla de Suru (fam. Ivașcu) dată de localnici unei familii din sat de unde ar fi venit denumirea de padina Surului, din sudul moșiei Trestenic. Această baladă, auzită de nenumărate ori din gura lăutarului amintit, era cântată cu acompaniament instrumental, vioară (Oane), țimbal (Ilie Dumitru), cobză, (Crețu din Toporu), contrabas, (Visan Petre, zis Pipicioacă) din Tomulești.

Am zis verde de mărar
De la Trestenic la Burnaz
La movilă la stejar
Un cioban, un, păcurar,
Oile și le păștea,
Câinii tot i le mâna,
Le mâna și tot mâna
La padina Surului
Un loc din valea seacă,
Cu iarbă bogată.
Vântul se întețea
Viscolul că începea
Oile nu se mai vedea.
Și mergea și tot mergea
Din fl uer că doinea
Un cântec de jale
Că oile n-au mâncare.
Viscolul le tot mâna
Oile și le pierdea.
Din fl uer se oprea.
Luna o vedea
Și se ruga
Vântul să nu bată
Viscolul să stea
Soarele să apară
Să se vadă-n vale
Până la hotare,
Oile să zbiere
Câini să tot latre
Lupi să-i gonească
Turma să ferească.
Și ciobanul cum gândea
Spre cer se tot ruga
Viscolul se întețea
Singur rămânea
Cu fl uierul tot cânta
Un cântec de sat
De la bătrâni învățat
Din satul Trestenic
Cu biserică și vale
Cu turme de mioare.
Noaptea îl prindea

Cojocul și-l răsucea
Și dormea, dormea
Diminteața se trezea
Un cioban îl găsea
Care mergea
Spre satul Trestenic
Pe care-l cunoștea.
Măi ciobane, păcurare
N-ai văzut și turma mea
Ba eu bade o văzui
La padina Surului
La Lacul Lupului
Lupul că urla și s-apropia
Berbecul că-l lua
Cel cu coarne și suviță.
Oile se speria
Și nu se mai vedea.
Atunci am fl uierat
Câinii s-au deșteptat
Lupul l-a atacat
Oile au scăpat.
Mergi ciobane mai la vale
La tufan la crucea mare
Baciul că pornea
Și mergea și tot mergea
La padină ajungea
Soarele răsărea
Oile și le găsea.
La Trestenic se întorcea
Ciobanul îl întâlnea
Și îi mulțumea
Din fl uer îi zicea
Cântec doinesc
De el știut
Și nemaiauzit.
Iar ciobanul ce-i zicea:
Ciobane, ciobane
Și frate mai mare
Rămâi în acest sat
Vei fi binecuvântat
Pășune vei avea
Oile le vei păștea
În vale la Trestenic
Pe câmpul Burnazului
La padina Surului
Și Lacul Lupului

Acest cântec epic prezintă „lupta” ciobanului cu natura, cu transhumanța. Cititorul își va pune întrebarea de ce prezint aceste aspecte? Moștenirea culturală a românilor nu trebuie uitată, ci trebuie conservată. Denumirea de Vlașca, cea mai veche de la începutul epocii medievale cu sensul de țara românilor este dovada continuității populației românești în această zonă până în prezent. Citind texul sunt necesare câteva precizări. Burnaz este o câmpie a cărei denumire vine de la Dobre Burnaz menționat de documentele medievale ca propietar, în anul 1712. (Monografi a, p. 164). P. S. Antonescu – Remuși, în Dicționarul geografi c al județului Vlașca, București, 1890 la p. 48, menționa: „Burnazul este o vastă câmpie ce se întinde de la sud de dealurile Dunării dinspre Ghizdaru și merge la Vest până la comuna Cacaleți, apoi pe la Grosu, Chiriac, Trestenic și coboară la S-V, la Stănești. Această câmpie se aseamănă cu Bărăganele din județul Brăila și Ialomița.

Pe dânsa nu se vede nici o pădure nici un arbore, satele rari și fără arbori, văi mai deloc, se pare un pustiu. Pe acest bărăgan se vede din distanță în distanță, măguri mari, care se zice că ar fi fost posturi de pază din epoca romanilor; dintre acestea principalele sunt: Măgura Bălănoaia, Măgura Toporu, Măgura Cacaleți”. Câmpia Burnazului este brăzdată de valea cu același nume, vine din Gogoșarii noi și coboară prin Gogoșarii vechi și varsă apele în Dunăre între satele Slobozia și Malu. Movila Trestenicului de asemenea menționată de documente se afl ă în S-V satului. Un pisc al Surului este amintit de un document din 1574: ocina aceasta din satul Trestenicu de sus (cu sensul de proprietate) a fost delimitată: „în vale la fântâna lui Cârstian și pe unde a fost fântâna lui Bolbore și piscul Surului și la drumul Racoviței, la Ulmi, la lacul lui Cârstian și la padina Seacă, la pisc până a fost fântâna lui Cârstian”. Drumul Racoviței este drumul spre moșia Racovița și satul Cacaleți, piscul Surului nu era altceva decât un teren în formă de pisc, nu în sensul de astăzi. (Apud: Monografi a, p. 158). Padina Surului există pe hărțile vremii dar și pe planul director de tragere din primul război mondial, satul Trestenic se afl ă pe valea cu același nume, iar biserica satului pe dealul care urmează după această vale.

În zonă a existat și un sat numit Ardeleni sau Burnaz, dar și Crucea Tabacului, menționată pe Planul director de tragere amintit. Satul Ardeleni, astăzi nu mai există. Creșterea oilor a fost cunoscută, menționată de documente, din evul mediu, un boier State Tomulescu ocupându-se cu cășăritul și exportul de caș și unt în Imperiul Otoman. Mai mult în zonă se afl a drumul untului, care lega această zonă de Dunăre, unde se vindeau aceste produse turcilor. De la acest boier a venit numele satului Tomulești, component al Comunei Trestenicu – Popești. Balada Ciobanul care a pierdut oile este menționată de Ștefan Szamoscozi în 1570 interpretată de un taraf de lăutari la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599.

Prof.Univ. Ştefan Păun