BĂTĂLIA DE LA BAIA 1467

În decembrie 1467 s-a produs confruntarea militară dintre forțele moldovenești și cele ungurești. Doi tineri, amândoi de veche stirpe românească s-au războit, unul pentru a se răzbuna, celălalt pentru a-și apăra “moșia, nevoile și neamul” cum afirma nemuritorul Eminescu. Primul, ajuns rege al Ungariei, era fiul românului Iancu de Hunedoara, fost regent și guvernator al regatului maghiar, celălalt era fiul Domnului Moldovei, Bogdan al II-lea. Matia Corvinul avea în jur de 25 de ani, iar Ștefan, numit ulterior cel Mare era mai vârstnic cu câțiva ani. În bătălia dintre românul ardelean și românul moldovean zeița Fortuna l-a ajutat pe cel deal doilea.

Ștefan reușise să obțină scaunul tatălui său cu ajutorul armelor în aprilie 1457. În domnia sa (14571504), cea mai îndelungată domnie din istoria Moldovei, se pot distinge trei perioade importante: consolidarea țării (1457-1473), luptele împotriva otomanilor (1473-1489), confruntările cu polonii (1489-1504). Prima etapă este marcată de încercările de bună vecinătate cu megieșii prin acordarea de privilegii, încheierea de tratate, precum și incursiuni punitive asupra teritoriilor care adăposteau potențiali poftitori de tron, cu precădere împotriva lui Petru Aron, fostul domnitor al Moldovei. În aceeași perspectivă se înscrie și întărirea cetăților de hotar și de interior, și recuperarea celor care intraseră în stăpâniri străine. În 1462 a încercat ocuparea Chiliei. Totuși, Ștefan nu a renunțat și în ianuarie 1465 cu ajutorul românilor din Chilia, a reușit ocuparea târgului. Cetatea cu ajutorul tunurilor lăsate de Iancu alungase pe asediatorii moldoveni și otomani și ar fi rezistat mult timp, dacă nu ar fi intervenit trădarea. Românii din cetate au deschis o poartă atacanților. Cei doi comandanți ai cetății erau la o nuntă. Unul a fost prins, celălalt s-a refugiat în citadelă, dar după puțin timp cunoscând furia lui Ștefan cel Mare care l-ar fi pedepsit, a încetat rezistența. Cetatea devenită moldoveană, Ștefan a numit doi comandanți, pe Isaia postelnicul (cumnatul său) și pe Buhtea.

Cu un an înainte, în 1464 reușise și recuperarea cetății Hotin de pe Nistru pe care o cedase polonilor în 1459, prin tratatul care garantase (oare?) o pace șubredă.

Situația din Ungaria era confuză. Regele Matia Corvinul era ocupat cu campania din Bosnia, împotriva otomanilor. Transilvania nemulțumită de dările prea mari puse de rege pentru război și pentru curtea sa costisitoare, s-a răzvrătit. Nobilii unguri, sașii și secuii au hotărât să emancipeze Ardealul de sub stăpânirea regelui Matia Corvinul. Comandanții răscoalei erau voievozii Ioan și Sigismund de Szentgyörgy și Bozin, și Berthold Ellerbach de Monyorókerek. Cu ajutorul lui Mihail Apaffy (altul decât principele cu același nume 1661-1690), au ridicat negustorii, meșteșugarii și chiar iobagii care au început să atace moșiile și conacele nobililor. Ioan de Szentgyörgy a fost proclamat rege al Transilvaniei. Solicitat, Ștefan le-a acordat ajutor și i-a consiliat pe rebeli.

Matia s-a întors la Buda în august 1467 și cu rapiditate a pătruns în Transilvania cu vreo 12.000 de oșteni, majoritate mercenari, dintre care 8.000 erau cavaleri. Imediat a stins pârjolul răscoalei, a ocupat principalele orașe și a aplicat pedepse severe. Nobilimea s-a resemnat și a trecut de partea sa. O parte din conducătorii mișcării autonomiste au fugit în Polonia și în Moldova care le dăduse ajutor. La sfârșitul lui noiembrie 1467, Matia a dat o proclamație prin care certa popoarele Transilvaniei pentru încercarea lor.

Fiind în Ardeal, Matia a hotărât să soluționeze tensiunea dintre Moldova și Ungaria. Starea de război dintre cele două țări exista de ceva timp. Ștefan refuzase să accepte suzeranitatea lui Matia, însă devenise vasal al Poloniei în aprilie 1459, cedându-i cetatea Hotin drept garanție. Mai mult, în aprilie 1461 Ștefan făcuse o incursiune în ținuturile secuiești, pentru a-l prinde pe Petru Aron. Se întorsese cu multă pradă, însă invazia constituia un gest de ostilitate care trebuia pedepsit. La fel, atacul asupra Chiliei din 1462, care cândva fusese a lui Iancu de Hunedoara și acesta i-o dăruise lui Vlad Țepeș. Cucerirea cetății, în ianuarie 1465 nu temperase mânia regelui. La rândul său, regele oblăduia pe pământurile sale pretendenții la scaunul Moldovei, Petru Aron și Berindei. Iar motivul recent fusese ajutorul dat de Ștefan rebelilor ardeleni.

La sfârșitul lui septembrie 1467, regele era la Cluj, în noiembrie la Sighișoara, și pe 11 noiembrie la Brașov. Aici, în câmpia Bârsei și-a concentrat armata. Intrase în Transilvania cu 8.000 de cavaleri și 4.000 de pedeștri. Trupele sosite în ajutor erau conduse de noul voievod Ioan Pongracz, împreună cu nobilii ardeleni Ștefan Bathory (ajuns voievod al Transilvaniei în 1479), Nicolae Banffy (nobil ardelean de opincă, fiu de ban), Nicolae Apaffy (ai căror urmași au devenit prinți ardeleni), trupe săsești, orășenime săsească sosită din tabăra de la Orăștie, magnați din Ungaria. Banderiile nobililor erau completate cu cetele bisericii catolice, mercenari, tălpași și auxiliari. Prin noul regulament militar inițiat de rege, se constituia garda sa, nucleul de forță al oștirii, care avea să se numească cândva armatele negre (fekete sereg) alcătuit din oșteni sosiți din Boemia din cetele husiților conduși de Jan Jijkra. Numărul oștenilor se ridica la cca. 40.000 de luptători, după unii istorici apreciere exagerat de mare. Forța de șoc o constituia cavaleria grea, cam doua treimi din efective, la care se adăuga cavaleria ușoară, husarii. Artileria era consistentă, cu numeroase guri de foc de calibre diferite. Husiții erau experimentați în războaiele cu nobilii germani, iar mercenarii în luptele cu otomanii. Sistemul defensiv, sau de protecție, era format din lagărul patrulater sau circular alcătuit din care legate între ele cu lanțuri, prevăzute fiecare cu tunuri. Desigur, din românii ardeleni nu a participat nici o formațiune militară cu excepția oștenilor izolați, obligați să intre în componența cetelor nobiliare. Matia în planurile sale ambițioase – mai ales după succesele din Bosnia cu otomanii – intenționa cucerirea și stăpânirea bogatei țări românești a Moldovei, ale cărei venituri i-ar fi îngăduit să finanțeze campaniile sale războinice. Regalitatea maghiară nu era la prima încercare de acest fel. Predecesorul regelui, Carol Robert de Anjou fusese aspru pedepsit pentru agresiunea lui neprovocată, de oștenii Țării Românești și fugise schimbânduși veșmintele cu un nobil.

Românii din țara soră aveau să pedepsească amarnic trufia regelui Matia, al cărui tată fusese român neaoș. La 11 noiembrie a sosit la Brașov regele în fruntea mercenarilor și a luat comanda supremă a armatei. Planul era să treacă prin pasul Oituz, să urmeze traseul Târgul Trotușului, valea Siretului, spre capitala Moldovei, Suceava.

Ștefan avea cam 20.000 de oșteni, însă vreo 8.000 formau garnizoanele cetăților de hotar și interior, trupele de pază și apărare. Deci armata activă a Moldovei avea circa 12.000 de oameni și era formată din slujitorii domnești, cete boierești, târgoveți și desigur țărani care la vremuri de invazii străine puneau osul, oferind trupul și armele pentru alungarea veneticilor. Moldovenii aveau armament ușor. Erau mobili și foloseau strategii de hărțuire pentru demoralizare și înfometare. Trecătorile munților au fost blocate cu trunchiuri de copaci, apărate de câțiva oșteni care se repliau la caii lor rapizi (renumiții cai moldovenești ceruți la Istambul). Locuitorii din posibila cale de invazie erau retrași în păduri și pe culmi, împreună cu animalele, merindele și nutrețurile. Pentru Matia, cucerirea Moldovei era o acțiune de răzbunare, o chestiune de onoare, iar pentru Ștefan apărarea țării era o acțiune de permanență, de perpetuare a statului moldovean.

În noiembrie 1467, grosul armatei invadatoare a intrat în Moldova, prin pasul Oituz, iar mercenarii lui Jan Jijkra pe la Ghimeș Palanca. Pasul Oituz era blocat de întărituri apărate de moldoveni. De la cronicarul lui Matia, italianul Marco Antonio Bonfini, ne-au parvenit precizări asupra campaniei maghiare în Moldova. Invadatorii și-au făcut loc prin trecători cu focul și sabia. La câțiva kilometri de Oituz au ajuns la Târgul Trotușului. Aici cele doua coloane maghiare a lui Matia și a lui Jijkra s-au unit. Însă calendarul invaziei fusese depășit, prin întârzierea pentru penetrarea trecătorilor și iarna era din ce în ce mai dușmănoasă. La 19 noiembrie, Târgul Trotuș a fost ars, populația ucisă sau terorizată, după cum a scris cronicarul polon Jan Dlugosz: n-au fost cruțate nici vârsta, nici condiția socială, nici sexul.

Armata maghiară a urmat cursul Trotușului în coloană strânsă, protejată pe flancuri de husari, cavaleria ușoară. Călăreții moldoveni atacau prin surprindere, puneau în derută convoiul și se retrăgeau cu repeziciune. Noaptea atacau iar și iar. Ștefan aplica această tactică învățată de la rubedenia sa Vlad Țepeș, care la rândul său o folosise în luptele cu otomanii. Cu soldații săi ataca taberele noaptea târziu spre zori, incendiind și zdrobind rezistența întâlnită. Agresorii au prădat și Bacăul, apoi Romanul, unde maghiarii au stat de la 29 noiembrie până la 7 decembrie. A doua zi după Sf. Nicolae, au incendiat cetatea de lemn de pe malul Siretului. Intenția lui Matia era să ocupe Suceava și să pună Domn supus ori pe Petru Aron, ori pe Berindei. Maghiarii au părăsit valea Siretului, au jefuit Târgul Neamț și au campat la Baia.

Baia a fost prima capitală a Moldovei. Următoarele: Siret, Suceava, Iași. La cca. 30 de kilometri de Suceava, era așezată pe malul stâng al râului Moldova. Numele îl avea de la exploatările miniere de pe dealul Bogata. În vremea mușatinilor fusese târg săsesc cu reședință episcopală catolică lângă biserica gotică a lui Alexandru cel Bun (1400-1432), cu negustori încă scriind și vorbind nemțește. În N-V era o piață în care se bifurcau două ulițe. Biserica catolică din apropiere, era construită din cărămidă și piatră, probabil din timpul Margaretei Mușata, mama lui Petru I (cca. 1375 – cca. 1391). Pe o uliță era biserica catolică, reședința episcopului papistaș. Pe ulița aceasta s-au încartiruit regele și marii nobili împreună cu căpeteniile armatei. Baia era locuită în majoritate de sași catolici. Regele a hotărât să petreacă sărbătorile de iarnă aici. S-au făcut lucrări de întărire a zidurilor, șanțuri de apărare în pământul înghețat și s-au transformat casele de lemn în fortărețe. Disproporția evidentă de forțe, ungurii de aproape patru ori mai mulți, l-a determinat pe Ștefan să grăbească asaltul.

Seara, cete de tăietori de lemne intrau în oraș pe la barierele păzite de unguri. Pe la orele 01:00, în dimineața zilei de marți, 15 decembrie 1467 au izbucnit flăcările. Unele de la moldovenii din burg (tăietorii de lemne), altele de la făcliile oștenilor lui Ștefan din exterior. Războinicii au atacat cu tărie, însă au avut surpriza neplăcută s ă dea peste trupele maghiare așezate în linie de bătălie. Un negustor ungur a venit și l-a informat pe rege că în pădurile de la râul Șomuz sunt numeroase cete de oșteni. Lupta a durat până la revărsatul zorilor, cam patru ore, de la unu la cinci dimineța. Cu îndârjire au atacat moldovenii, cu disperare s-au apărat ungurii. Bonfini: oștenii lui Matia în acea noapte, au luptat mai mult pentru viață, decât pentru onoare. Cavaleria grea, în zale a lui Matia nu a putut manevra din lipsă de spațiu, iar artileria puternică nu a putut fi folosită deoarece încăierarea era generală. S-a luptat piept la piept, cu brațele și cu arme albe. Husiții boemi ai lui Jijkra au luptat cu vitejie, ca și oștenii voievodului Transilvaniei. Au murit aproape toți. Matia, în nordvestul orașului, cu garda formată din veterani, organiza apărarea. Spre dimineață, regele rănit de o săgeată cu trei vârfuri (sau de două săgeți), a fost scos pe targă, sau într-o lectică, din învălmășeală. Încercuirea orașului nu fusese făcută complet de moldoveni, din cauza unui trădător, și așa, regele Matia s-a salvat prin sacrificiul gărzii sale. Cete de invadatori au reușit să scape din încercuire, și în mijlocul iernii, prin ger, au încercat să răzbată în Transilvania. Grupuri de țărani tăiau cu coase, fușturi și topoare pe cei care nu pieriseră de foame și ger, ne încredințează Nicolae Costin cronicarul (1660 – 1712). Dlugosz apreciază înfrângerea ungurilor la Baia un uriaș dezastru (clade ingenti). Învingătorii au obținut multe averi (carele și corturile ungurilor, caii, podoabe din metal și pietre prețioase, haine, arme, armuri, bani, 500 de bombarde îngropate de invadatori, pentru a nu fi luate de moldoveni etc).

Cronicarii italieni Bonfini și Carbo au inversat realitatea. Românii au fost 40.000 și ungurii 12.000, a fost o victorie a ungurilor și Ștefan era să fie prins, dar a fost trădare. Dar Bonfini și Carbo erau panegiriștii regelui maghiar Matia și scriau la comandă.

Nu încape îndoială, trădare a fost, însă trădarea unor moldoveni l-a scăpat pe Matia de captivitate. Dar ei și-au primit pedeapsa. Doi boieri, se pare că au fost trădătorii cei mari: marele vornic Crasnăș și vornicul Isaia, cumnatul lui Ștefan. Domnul a condamnat la moarte prin decapitare pentru trădare 24 de mari dregători, printre care și Crasnăș și a tras în țeapă 40 de boieri de rang inferior, unii pentru că nu au vrut să lupte cu vitejie, alții că s-au făcut vinovați de trădare. Câțiva ani mai târziu, la 16 ianuarie 1471, în târgul Vasluiului, pentru vina de viclenie, au fost executați Isaia și alți doi mari boieri.

VIOREL GH. SPETEANU