BĂTĂLIA DE LA POSADA

BĂTĂLIA DE LA POSADA

Pentru a stăvili incursiunile tătare în răsăritul şi sudul posesiunilor sale, regele ungar Bela al IV-lea a chemat în ajutor Ordinul Cavalerilor Ioaniţi (Ospitalieri). Călugării-oşteni fuseseră alungaţi din Palestina unde îşi fondaseră structura militară cu scopuri caritabile (asistenţa medicală şi religioasă a cavalerilor francezi cruciaţi) şi fuseseră oploşiţi în regatul Ungariei unde regele Andrei al II-lea (1205-1235) îi înzestrase cu averi considerabile. Actul redactat şi autentificat cu marea pecete regală de aur fusese datat la 2 iunie 1247 şi este îndeobşte cunoscut istoriografic sub denumirea de Diploma Ioaniţilor. Din străvechiul document desprindem importante informaţii despre strămoşii noştri.
Aflăm numele a câtorva formaţii statale ale Românilor (Olahi): Ţara Severinului (terram de Zeurino), cnezatele lui Ioan şi Farcaş spre râul Olt (cum Kenazatibus Joannis et Farcasii usque ad fluvium Olth), ţara cnezatului voievodului Litovoi (terra Kenazatus Lytuoy voiauode – numită în alt pasaj Ţara Litua – terra Lytua) şi ţara lui Seneslau, voievodul Românilor (terra Szeneslai voiauode Olahorum). Localizarea acestor ţări, cu statut politico-juridic diferit (cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau) au iscat largi dispute ale istoricilor. Părerea majoritară afirma că cnezatele lui Ioan şi Farcaş erau în dreapta Oltului, primul în partea de nord a Olteniei, al doilea în sud; ţara lui Litovoi cu centrul în depresiunea Târgu Jiu cuprindea şi ţara Haţegului; Voievodatul lui Seneslau din stânga Oltului avea centrul la Curtea de Argeş.

Câteva lămuriri despre cnezate şi voievodate. În zorii Evului Mediu românesc, un vechi element de continuitate şi unitate era obştea sătească, aceasta stăpânind un anumit teritoriu (termenii de ţară, sat, jude, duce, domn provin din latină: terra – pământ, fossatum – şanţ, judex, dux, dominus – stăpân). În cadrul acestora, un rol important îl avea judele. Sub influenţa slavă, au apărut noi cuvinte: cnez (knez, cneaz) şi voievod. Cnezii erau acei judex (judices) ai influenţei daco-romane târzii. Erau două categorii: cnezii de sat care conduceau de obicei un sat sau poate două şi cnezii de vale care stăpâneau mai multe sate (5-20). Forma superioară era voievodatul, întreg teritoriul condus de voievod, cu sensul de principe, conducător de oştire, echivalentul acelui dux latin.
După 1247, a urmat un proces firesc de unire a formaţiilor mici într-un organism politic mai puternic, capabil să limiteze tendinţele acaparatoare ale vecinilor, în speţă ale regatului maghiar. Regele Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290) răsplăteşte un dregător că a stopat tendinţele de independenţă ale unui supus al său dincolo de Carpaţi. Este vorba de voievodul Litovoi (Lithway) care împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa (per suam infidelitatem), a ocupat teritorii ale regelui şi nu a plătit veniturile datorate coroanei maghiare. Motiv pentru care regele a trimis oaste care l-a omorât pe rebel, l-a prins pe fratele acestuia, Bărbat (Barbath), şi a obţinut o mare răscumpărare.
Este greu de presupus că acest Lithway este acel Lituoy din 1247, dar nu imposibil. Actele de rebeliune s-au petrecut prin 1272-1273 (regele afirma că evenimentul s-a petrecut după ce a luat domnia după moartea tatălui său). Posibil să fie un voievod omonim, poate fiul celui din 1247. Cert este că acesta poseda o structură statală şi o forţă militară capabilă să ocupe teritorii ale regelui, precum şi o situaţie financiară capabilă să asigure o mare răscumpărare.
Tradiţia istoriografiei româneşti pretinde că apariţia Ţării Româneşti s-a datorat unui făuritor de ţară, numit Negru Vodă sau Radul Neagu Voievod, care ar fi întemeiat statul pe la 1290. Acesta a fost identificat cu Tihomer (cca 1290- cca 1310). Centrul statului său a fost cetatea voievodală de la Argeş în care un grup de cnezi au acceptat alegerea lui Tihomer ca voievod. Cele două decenii de unificare au însemnat acumulări teritoriale poate pe cale militară sau prin tratative. Se pare că Tihomer de la Argeş a stăpânit şi Severinul şi ţara lui Litovoi. Aşadar, procesul de unificare a regiunilor Ţării Româneşti a fost realizat de Tihomer (posibil urmaşul direct al lui Seneslau) şi fiul său, Basarab. Iorga scria: Seneslau de la Argeş sau mai sigur urmaşul său Tugomir sau Tihomir a reuşit să reunească cele două voievodate situate de-a stânga Oltului.
Basarab şi-a început domnia prin 1310. În acel an era încoronat Carol Robert de Anjou la Alba Regală (Székesféhérvár), ca rege al Ungariei. Voievodul a dus o politică înţeleaptă de alianţe cu vecinii. Ţarul bulgar Mihail Şişman a fost ajutat de Basarab cu oaste în 1323 în războiul cu bizantinii, iar fiica lui Basarab, Teodora, s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, fiul ţarului. Însă câţiva ani mai târziu, la 28 iunie 1330, bulgarii aliaţi cu valahii erau învinşi la Velbujd de sârbii lui Ştefan Uroş al III-lea. Între anii 1324-1328, Basarab a purtat lupte cu tătarii, extinzând stăpânirea sa până la cetatea Chilia şi zona limitrofă. Numele întemeietorului Ţării Româneşti, în tradiţie – după cum am mai amintit – era Negru Vodă. E posibil ca Basarab să fi fost acel Negru, voievodul de la Argeş care i-a învins pe tătarii negri care locuiau în fosta Cumanie Neagră. După 1291 nu mai apar în documente menţiuni despre monedele ungureşti la Severin, până în 1324, fapt interpretat de istoricii români ca dovada evidentă a stăpânirii Severinului de voievozii de la Argeş: Tihomer şi Basarab. Se pare că suzeranitatea regelui ungar asupra lui Basarab a derivat de aici. În 1324 Severinul şi părţile răsăritene ale Banatului sunt acordate lui Basarab, motiv pentru care acesta depune jurământ de vasalitate. Regele era suzeran şi peste părţile tătăreşti ale Cumaniei Negre.
După acceptarea suzeranităţii ungare, relaţiile între cele două părţi au fost prietenoase. În diploma din iulie 1324, regele precizează că „Basarab voievodul nostru, adică vasalul nostru (Bazarab Voyuodam nostrum Transalpinum) şi-a îndeplinit slujba în chip credincios şi vrednic de laudă”. Dar în mai puţin de un an (1325) optica regelui s-a schimbat: Basarab transalpinul este necredincios al sfintei coroane (sancte regie coronis infidelum). În 1327 era din nou în graţiile regelui: nobilul bărbat Basarab voievodul transalpin (nobili viro Basarab, voivoda Transalpino) – scrisoarea papei Ioan al XXII-lea de laudă pentru stârpirea duşmanilor crucii.
Dar în 1330 dizgraţia manifestă a regelui s-a abătut asupra lui Basarab din ţara transalpină, fiul lui Tihomer schismaticul (ortodocşii erau consideraţi schismatici de papistaşi)… acelaşi „Basarab necredinciosul Român al nostru (que in terra Transalpina, per Bazarab filium Thocomerii, scismaticum… idem Bazarab, infidelis Olacus noster)”. Sursele documentare referitoare la campania împotriva Ţării Româneşti se împart în câteva categorii: acte emise la cancelaria regală, acte de donaţii, acte ale unor instituţii religioase, izvoare narative, corespondenţă între rege şi papă etc. Dintre izvoarele narative unul este de cea mai mare importanţă. Acesta este „Cronica pictată de la Viena (Chronicon Pictum Vindobonense)”. Reprezintă sugestiv istoria ungurilor în mai mult de 150 de miniaturi, din vremuri legendare până la lupta de la Posada. A fost realizată de canonicul Marcus de Kált în anul 1358, care a murit lăsând opera nesăvârşită. Naraţiunea cronicii este o preluare după culegerea numită Gesta Hungarorum (faptele ungurilor), textul fiind un rezumat. Un alt izvor narativ este Cronica prusiană (Cronica terre Prussiae) a lui Petru de Duisburg, care are o completare contemporană cu lupta de la Posada.
Se referă la războiul început în 1327 între Cavalerii Teutoni, Brandenburg şi Boemia împotriva Poloniei aliată cu Ungaria (Carol Robert era ginerele regelui polon Wladislaw Lokietek).
Cronicarul prusian se bucura de înfrângerea lui Carol Robert apreciind că aceasta a fost răzbunarea divină (pasajul De invicta Domini). Cauza conflictului a fost tendinţa acaparatoare a regelui ungar, aşa cum a fost permanenta politică anexionistă a ungurilor împotriva vecinilor (slovaci, sârbi şi în special Români). Pretexte numeroase: Basarab stăpânea teritorii asupra cărora emitea pretenţii şi regele (deţine pe nedrept ţara noastră transalpină, deci toată ţara); a ocupat Severinul cu cetatea sa. Motivele mult mai interesate: Dionisie, fostul castelan de Mehadia, dorea Severinul şi chiar toată Ţara Românească. Toma Szekeny, proaspătul voievod al Transilvaniei, dorea, aşişderea, Ţara Românească. Regele poate era mai precaut, însă îndârjirea dregătorilor săi l-a supus la acte nesăbuite: atacul asupra lui Basarab şi refuzul păcii propuse de acesta.

Profitând de faptul că cuscrul lui Basarab, Mihail al IIIlea Şişman pierise în războiul cu sârbii la Velbujd (iunie 1330) cu tot ajutorul dat de valah, regele considerând că armata lui Basarab este slabă, a hotărât invazia. Şi-a mobilizat oastea în Banat, probabil la Timişoara sau Mehadia, cu scopul de a cuprinde Severinul, care a fost ocupat fără luptă în septembrie 1330. Un izvor târziu plasează acum ipotetica ofertă de pace a lui Basarab. Acesta promitea plata anuală a unui tribut (censum), ceda Severinul, dădea 7000 de mărci argint şi trimitea un fiu să slujească pe rege (deci un zălog). Regele dorea să accepte dar Toma şi Dionisie îl determină să refuze cu aroganţă, precizând că-l va smulge pe Basarab de barbă din bârlogul său. Cronica pictată apreciază că regele şi-a adunat o mare oaste, cu care a pătruns în persoană… în ţara voievodului Basarab. Traseul n-a putut fi stabilit nici cu aproximaţie. Hărţuită şi extenuată, oastea maghiară ajunge în faţa cetăţii Argeş (ante castrum Argyas). Au fost prinşi câţiva schismatici, aduşi în faţa regelui, apoi au fost ucişi. Oastea regală, pe malul drept al Argeşului, în pragul iernii, fără aprovizionare, este în dificultate. Se stabilesc detaliile unei păci, bineînţeles cu supunerea lui Basarab (pace făţarnică apreciată de rege mai târziu) şi Basarab arată ungurilor drumul drept (iter rectum) spre ţara lor. Se pare că oştenii regelui ar fi avut încercare belicoasă asupra reşedinţei şi oraşului (peste 167 de ani, Ştefan cel Mare avea să le indice polonezilor calea de retragere, pe care aceştia n-au respectat-o şi au fost zdrobiţi la Codrii Cosminului în octombrie 1497).
Într-un defileu, armata invadatoare a fost atacată şi drastic pedepsită timp de patru zile: de vineri 9 până luni 12 nov. 1330. Regele scapă cu fuga schimbânduşi veşmintele cu un credincios, şi se opreşte din goană tocmai la Vişegrad, cu puţini ostaşi. Rusticii (ţăranii) au înfrânt trufaşa armie ungară, prăvălind stânci, pietre, copaci asupra lor, lovindu-i cu suliţe şi săgeţi, zdrobindu-i cu măciucile, tăindu-i cu săbiile. Au pierit floarea oştirii ungureşti şi o mulţime de nobili. Cronica pictată aminteşte numele a numeroşi mari nobili maghiari ucişi sau răniţi: vicecancelar, vicecastelan, prepoziţi, magiştri etc.
Numeroase ipoteze au fost emise pentru a localiza Posada. Conform dicţionarului posada este: curătură în pădure; loc neted pe deal unde a existat o aşezare; loc de odihnă pentru călători; trecătoare îngustă în munţi; loc întărit în mod natural. Multe locuri pe o arie geografică largă au fost nominalizate ca: Valea Cernei, pasul Branului, Valea Prahovei, Cheile Crasnei între Orşova şi Mehadia, Gorj (B. P. Hasdeu), Valea Oltului, Podul Dâmboviţei, între Câmpulung şi Bran, drumul Târgovişte-Câmpulung, drumul Curtea de Argeş-Câmpulung, drumul Comarnic-Sinaia, drumul Rucăr-Bran, vechiul drum Curtea de Argeş-Sibiu prin Câineni, Podul Dâmboviţei-Dealul Sasului, drumul vechi Pripoare-Perişani (Ţara Loviştei), Perişani-Titeşti, Sălătruc-priporul Clocoticiu. Una din părerile majoritare ar fi Ţara Loviştei, defileul de la Perişani-Pripoare. Evenimentele din noiembrie 1330 au consfinţit independenţa Ţării Româneşti. Era primul stat din cele ce compun România care a reuşit să obţină acest remarcabil statut. A fost întemeiată prima formaţiune statală românească de importanţă majoră. Voievodul din fruntea ei era independent, singur stăpânitor – samoderjaveţ (cum spun slavii), autocrator (conform grecilor).
Înfiinţarea Ţării Româneşti nu s-a făcut printr-un descălecat, cum a fost situaţia Moldovei. A fost reuşită printr-o unificare, o unire, poate una din primele uniri care au realizat Statul Unitar Român.

VIOREL GH. SPETEANU