BELGRAD 1456

BELGRAD 1456

În pofta sa nesăţioasă de cuceriri, noul sultan otoman Mehmed al II-lea (1451-1481) a început în aprilie 1453 asediul Constantinopolului, capitala trufaşului Imperiu Bizantin de odinioară, care acum se limita la un minuscul teritoriu ale cărui fruntarii se zăreau de pe meterezele oraşului. Asaltul final din 29 mai a consacrat desfiinţarea unui imperiu şi înfiinţarea altuia. Însă pofta vina mâncând. El Fatih (Cuceritorul) voia, ca şi predecesorul său Baiazid, să-şi hrănească calul în altarele Romei, fosta capitală considerată a Universului antic. Obstacolul era cetatea Belgrad, cheia regatului Ungariei (Clavis regne Hungariae).
Încă din 1427, Sigismund de Luxemburg (1387-1437) cucerise cetăţile sârbeşti Golubaţ şi Belgrad care intraseră în patrimoniul Ungariei. În Serbia domnea despotul sârb Gheorghe Brancovici (1427-1456). În 1456, otomanii încep pregătirile expediţiei contra Ungariei: concentrarea ordiei, înfiinţarea atelierelor pentru tunuri (300 guri de foc din care 12 piese lungi de 22 de palme şi 7 calibre care au îngrozit pe creştini), ateliere navale pentru corăbii (flota concentrată la Vidin), echipamente, armament, provizii, nutreţuri etc. În aprilie 1456, sultanul cu oştirea pornesc în campanie. Căpitanul general al Ungariei, românul Iancu de Hunedoara, este însărcinat cu apărarea Belgradului. Regele Ladislau al V-lea Postumul s-a împrumutat la Iancu de 8.000 de florini (mai primise 12.000) punând zălog veniturile comitatului Timişoara şi a plecat de la Buda „la vânătoare” oprindu-se tocmai la Viena, unde a aşteptat deznodământul agresiunii otomane. Iancu a întărit garnizoanele cetăţilor, a trimis la Belgrad 5.000 de mercenari unguri, cehi, poloni în ajutorul comandantului cetăţii, Mihail Szilagyi, cumnatul său. Acesta a întărit fortăreaţa cu ajutorul populaţiei.
Un ajutor a primit Iancu, de la călugărul franciscan septuagenar Ioan (Giovanni) di Capistrano, care a început predicarea cruciadei antiotomane în februarie 1456.

Surprinzător, la predicile lui Capistrano (Rafael l-a reprezentat într-un desen) a răspuns sărăcimea oraşelor şi satelor, meşteşugari, ţărani, preoţi din Ungaria, Transilvania şi din zonele megieşe: sârbi, cehi, poloni. Prost înarmaţi, puţini cu cai, arme rudimentare: lănci, bâte, prăştii, coase, topoare, veneau valuri-valuri spre Belgrad. Unii au murit pe drum, alţii au ajuns după bătălie. Un tovarăş al lui Capistrano, Giovanni Tagliacozzo, a apreciat numărul lor la 27-28.000. La vestea că 100-200.000 de otomani îi atacau pe creştini, cu mare entuziasm au răspuns popoarele balcanice să lupte contra turcilor şi întrebau: „Unde sunt regii Angliei, Poloniei, Franţei?”. Oştirea otomană a plecat din Adrianopol (Edirneh), a trecut prin Sofia, a înaintat spre Dunăre, pe Valea Moravei. Asediul Belgradului a durat 39 de zile, de la 13 iunie la 22 iulie 1456. Împresurarea Belgradului s-a făcut treptat, până ce oraşul a fost înconjurat din toate părţile.
Turcii au neglijat eventualitatea unei lupte în câmp şi au masat toate forţele pentru asediu. Armata lor de 100.000 de oşteni cuprindea şi trupe creştine renegate, aduse cu forţa deoarece erau specialiste în asedii. O seamă au dezertat, dând informaţii preţioase apărătorilor Belgradului.
Iancu, cu oştile sale, porneşte spre Belgrad la sfârşitul lui iunie. Trece prin Timişoara, scrie din nou saşilor să-i trimită trupe şi trece Dunărea, care nu fusese blocată încă de flota otomană, care nu sosise. Pe 14 iunie, artileria otomană începuse canonada. Pe Dunăre au sosit nave creştine care au debarcat în Belgrad, câteva mii de apărători. Au început luptele de hărţuială între trupele mobile ale lui Iancu şi armata otomană asediatoare. Apoi, Iancu cu trupele sale aşează tabăra lângă Zemun, unde soseau cete de cruciaţi. Flota turcă se apropie de cetatea asediată. La 2 iulie ajunge la cetate Capistrano cu cinci corăbii mari. Iancu porunceşte concentrarea navelor creştine la vărsarea Tisei în Dunăre. Se adună vreo 200, nu toate echipate de luptă. Pe 14 iulie flota creştină porneşte spre Belgrad. Pe malul fluviului, 15-16.000 de cruciaţi, conduşi de Capistrano trebuiau să împiedice cete din armata otomană să ajute flota proprie. Lupta între cele două flote a durat vreo 5 ore. Deşi turcii aveau nave superioare ca dotare, construcţie, avântul a înclinat balanţa victoriei spre creştini. Trei, patru nave mari otomane au fost scufundate şi tot atâtea au fost cucerite de trupele lui Iancu. Dunărea era liberă iar din 15 iulie în Belgrad au intrat, pe calea apei, trupe, provizii, armament. Nici la Zemun turcii n-au putut menţine blocada. Sultanul a poruncit ca vasele otomane să fie arse pentru a nu fi capturate de asediaţi.
Canonada otomană era eficientă.
Zidurile erau spulberate. Nu mai era o cetate, ci o ruină în câmp deschis. Turcii acopereau şanţurile şi dădeau atacuri zilnice în cete de 700 sau 800 de războinici. Un proiectil din cetate l-a ucis pe Tadgi Karagea, beilerbeiul Rumeliei, care conducea asediul, fapt ce a demoralizat trupele rumeliote. Mehmed al II-lea a stabilit asaltul final la 21 iulie. După amiază a început atacul final. De două ori au reuşit otomanii să ajungă în ruinele oraşului, dar cruciaţii debarcaţi de pe vase i-au respins. A treia oară turcii au avansat până la zidurile castelului nedistruse de tunuri. Mulţi creştini s-au aruncat în Dunăre să scape, de pe metereze sau prin ferestre. Dar din tabăra de pe Sava veneau mereu cruciaţi de pe vase şi, după ce au lăsat podul jos creştinii, a urmat un măcel în urma căruia otomanii s-au retras. Contraatacul cruciaţilor i-a respins pe turci până la propriile tunuri.
Dimineaţa zilei de 22 iulie a fost liniştită.
Apoi lupta s-a dezlănţuit şi atacul general al oştilor lui Iancu asupra poziţiilor turceşti nu a mai putut fi stăvilit. Tunurile invadatorilor au fost cucerite şi întoarse împotriva otomanilor. Ienicerii luptau cu curaj şi vitejie. Mehmed al II-lea, rănit de o săgeată în pulpă, cu dureri mari, organiza apărarea. Aga ienicerilor, Hasan, a murit apărând cu trupul lui pe sultan. Trei contraatacuri înverşunate musulmane n-au reuşit să recupereze tunurile.
În noaptea de 22 spre 23 iulie 1456, otomanii şi-au îngropat morţii, câţi au putut, au încărcat răniţii într-un şir lung de căruţe şi au părăsit tabăra. Oastea învingătoare a început jaful taberei turceşti. Circa 24.000 de morţi lăsaseră otomanii pe câmp, alte mii de morţi creştini şi mii de cadavre de animale (cai, boi, cămile), nefiind înhumate, au provocat o molimă care a dus la izbucnirea ciumei. Victorioasa armată creştină a plătit tributul neglijenţei pentru sutele şi miile de victime neînhumate.
Nici comandanţii victorioşi nu au scăpat.
Iancu de Hunedoara a murit de ciumă la Zemun la 11 august 1456, Ioan di Capistrano – la sfârşitul lui octombrie, iar Gheorghe Brancovici în decembrie, la vârsta de peste 90 de ani. Otomanii susţineau că aceasta a fost pedeapsa lui Allah pentru creştinii care au făcut zeci de mii de martiri musulmani.

VIOREL GH. SPETEANU