BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ – DE LA UNIREA PRINCIPATELOR LA PATRIARHAT

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
– DE LA UNIREA PRINCIPATELOR LA PATRIARHAT –

Din câte se cunoaşte, mişcarea pentru recunoaşterea autocefaliei a pornit îndată după înfăptuirea Unirii Principatelor Române (1859) şi unificarea vieţii lor statale (1862), care a făcut necesară şi organizarea Bisericii naţionale, corespunzător cu noua situaţie politică, considerabil consolidată a României moderne. Ea a fost susţinută cu multă stăruinţă de mitropoliţii Nifon al Ungrovlahiei (1850-1875) şi Calinic al Moldovei (1865-1875) şi îmbrăţişată cu căldură şi demnitate de domnitorul Al. Ioan Cuza (1859-1866) şi de alţi fruntaşi politici români din acea vreme .
Vodă Cuza, îndeosebi, a căutat să ridice Biserica Ortodoxă Română şi să-i dea o nouă organizare, rupând-o, însă, oarecum, cu tradiţia şi s-o scoată de sub tutela oricărei autorităţi ecleziastice străine. El nu s-a mulţumit numai cu înlăturarea călugărilor greci din mănăstirile ţării, „ci a căutat să scoată Biserica Română îndeosebi de sub supremaţia grecească, pentru a smulge astfel şi ultimele viţe pe care rădăcinile domniilor fanariote le mai lăsase încă în pământul României. El dorea în ţara sa o Biserică independentă, autocefală” .
Preocupat cu alte treburi de stat, Al. Ioan Cuza nu s-a putut îndrepta, în primii ani de domnie, şi către problema bisericească şi de aceea unificarea celor două Biserici naţionale s-a făcut ceva mai târziu. Astfel, în mesajul rostit la 3 noiembrie 1863, în deschiderea Adunării elective a României, domnitorul anunţa că va prezenta „Legea pentru unirea Bisericii Române, care până astăzi prin organizaţiunea ierarhiei sale este încă în stare de separaţiunie”. Într-adevăr, în primele zile ale anului 1864 a fost dat publicităţii un proiect de lege, elaborat de guvern, privind unirea şi reorganizarea Bisericii Ortodoxe din România, care prevedea că „Biserica Română e independentă de oricare Biserică; ea se va administra de chiriarhul României Unite, care va purta titlul de Primat al României, de doi mitropoliţişi de mai mulţi episcopi… Biserica României poate şi în viitor a se consulta în privinţa dogmelor cu Biserica Ecumenică din Constantinopol, însă când sinodul ţării va găsi de cuviinţă” .
Informat despre cele ce se pregătea la Bucureşti cu privire la noua organizare a Bisericii Române, dar mai ales întristat din pricina secularizării averilor mănăstireşti decretată de Al. Ioan Cuza la 26 decembrie 1863 , patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea (1863-1866) a scris, la 8 februarie 1864, mitropolitului Nifon, îndemnându-l să sfătuiască pe domn să-şi cunoască „datoriile sale creştineşti şi domneşti” şi să intervină contra reformelor sale.Era o tendinţă vădită de amestec în treburile interne ale Bisericii Române. Răspunzând patriarhului ecumenic, la 30 aprilie 1864, mitropolitul Nifon sublinia că Biserica Română „a fost întotdeauna independentă în ceea ce priveşte activitatea ei internă”, iar când progresul naţiunii va cere oarecare îmbunătăţire referitoare la starea ei internă, lucrând în deplina sa libertate, „nu va nesocoti vecinicile legături ce există între dânsa şi Biserica mamă” .
În aceste împrejurări s-a promulgat, la 3 decembrie 1864, Decretul organicpentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, care prevedea, în primul articol, că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina”. Era cel dintâi pas spre autocefalie. Pentru prima dată în istoria ţărilor române un text de lege prevedea în mod oficial independenţa Bisericii Ortodoxe Române.
Aşa cum era de aşteptat, la începutul anului 1865, patriarhul ecumenic Sofronie i-a scris în termeni duri domnitorului Alexandru Ioan Cuza, reproşându-i, între altele, şi „proclamarea de sine a autocefaliei Bisericii Române”. În luna februarie, acelaşi an, Cuza Vodă răspunde că „Biserica Română e neatârnată de orice Biserică străină în ce priveşte organizarea şi disciplina”, având acest drept „ab-antiquo”, cum dovedesc o seamă de mărturii străvechi, şi respinge „orice ingerinţă anticanonică a oricăreiBiserici sau cap de Biserică străină în afacerile de administraţie şi disciplină a Bisericii autocefale Române, voind ca Biserica Română să aibă o expresie legală în stat şi în Biserica răsăriteană rangul şi independenţa de care întotdeauna s-a bucurat în faţa celorlalte Biserici Ortodoxe” .
După primirea răspunsului, patriarhul Sofronie a convocat Sinodul patriarhal din Constantinopol, la începutul lunii aprilie 1865, care a constatat că „proclamarea de sine a Bisericii Române ca independentă este contrară canoanelor şi vechii tradiţii a Bisericii”, şi a trimis la Bucureşti, în 17 aprilie 1865, un mesager, pe arhimandritul Eustaţiu Cleobul, cu câte o scrisoare către domnitorul Cuza şi mitropoliţii Nifon şi Calinic, încunoştinţând, totodată, celelalte Biserici Ortodoxe despre situaţia bisericească din România şi cerându-le părerea. Era încă o încercare vădită de amestec în treburile interne ale Bisericii Române.
Răspunzând scrisorilor patriarhului Sofronie, atât mitropoliţii Nifon şi Calinic, cât şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 12 mai şi, respectiv, 10 iulie 1865, au apărat cu dârzenie independenţa Bisericii Române şi au demonstrat că „niciodată în decursul veacurilor ea n-a fost supusă Bisericii din Constantinopol, ci cu totul independentă în ce priveşte administrarea, păstrând nemişcate legăturile canonice adevărate cu celelalte Biserici, împreună cu care venerează credinţa ortodoxă”. Acest răspuns l-a iritat şi mai mult pe patriarhul ecumenic, care, în scrisoarea din 8 octombrie 1865 către domnitorul Cuza, critică în chip violent reformele sale bisericeşti şi caută să-şi reafirme autoritatea asupra Bisericii Române, lăsând să se înţeleagă că este dispus a lua măsuri severe împotriva „proclamării de sine a suspectei sale independenţe”.
Nu s-a ajuns la asemenea măsuri pentru că la 11 februarie 1866, cum se ştie, Alexandru Ioan Cuza a fost silit să părăsească tronul. Dar lupta pentru dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a continuat şi s-a exprimat limpede în articolul 21 al Constituţiei statului român, promulgată la 30 iunie 1866 de regele Carol I (1866-1914), prin care s-a statornicit că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor” şi ea are „o autoritate sinodală centrală pentru reglementarea chestiunilor canonice şi disciplinare”. Pe temeiul acestor principii constituţionale s-a alcătuit în 1869 un proiect de lege bisericească ce prevedea, la primul articol, referitor la autocefalie, că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice chiriarhie străină întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina ei”, care a fost trimis şi Patriarhiei Ecumenice pentru a-şi face observările sale asupra lui. Patriarhul ecumenic Grigorie al VI-lea (1866-1871) a răspuns abia la începutul anului 1870, stăruind să se prevadă în lege că după alegerea mitropolitului se va cere de la Patriarhie carte de recunoaştere; mitropoliţii să-l pomenească la slujbe, iar Sfântul şi Marele Mir să fie cerut de la Patriarhie, ceea ce, de fapt, ducea la anularea autocefaliei prevăzută de proiectul de lege.
La 14 decembrie 1872, proiectul a devenit Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române, fără să prevadă, însă, nici unul din punctele cerute de Patriarhia Ecumenică. Legea organică, prin care se prevedea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, orânduia constituirea Sfântului Sinod, menit „să păstreze unitatea dogmatică şi canonică cu Biserica ecumenică, precum şi unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii naţionale”. El era format din cei doi mitropoliţi, din cei şase episcopi eparhioţi (de Râmnic, Buzău şi Argeş, ca sufragani ai Mitropoliei Ungrovlahiei; de Roman, Huşi şi Galaţi, ca sufragani ai Mitropoliei Moldovei), şi din opt arhierei titulari, câte unul de fiecare eparhie, pe numele unui oraşdin cuprinsul eparhiei respective, aleşi potrivit canoanelor şi tradiţiei Bisericii Ortodoxe. Totodată, legea conferea mitropolitului Ungrovlahiei titlul onorific de Mitropolit primat al României, fiind şi preşedintele de drept şi de fapt al Sfântului Sinod. În lege, Biserica Română este numită deseori „autocefală”, deşi această calitate nu-i fusese încă de drept recunoscută, ea existând doar de fapt.
După aprobarea şi promulgarea Legii organice, mitropolitul primat Nifon a înştiinţat despre aceasta pe noul patriarh ecumenic Antim al VI-lea (1871-1873), trimiţându-i şi un exemplar din lege, cu „speranţa că o va găsi bună”, dar patriarhul ecumenic n-a dat nici un răspuns, ceea ce s-a interpretat la Bucureşti ca o aprobare tacită. Această lege a fost urmată apoi de un şir de regulamente menite să asigure poziţia de neatârnare a Bisericii noastre.
După cucerirea independenţei de stat, în urma războiului victorios din 1877-1878 împotriva Imperiului Otoman, autoritatea şi prestigiul României independente au crescut în ansamblul statelor europene. O dată cu prestigiul României moderne a sporit şi autoritatea şi prestigiul Bisericii Ortodoxe Române, iar recunoaşterea autocefaliei sale se impunea de la sine. Dar Patriarhia Ecumenică continua să se opună la acordarea autocefaliei.
Conflictul cu Patriarhia Ecumenică avea să reizbucnească în 1879, când Sinodul Bisericii noastre, printr-o epistolă respectuoasă, citită şi aprobată în şedinţa din 24 martie 1879, a cerut binecuvântarea pentru hirotonia a trei arhierei români, cu care noul patriarh ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884), nu s-a învoit deloc, pretinzând pentru Sinodul său acest drept.Gândind că ar putea ridica din nou problema secularizării averilor mănăstireşti, patriarhul Ioachim al III-lea a încercat să tărăgăneze lucrurile, exprimând unele îndoieli şi critici asupra Legii organice, arătându-se mai puţin binevoitor decât înaintaşii săi faţă de recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre. Astfel, prin scrisoarea din 13 februarie 1879, trimisă noului mitropolit primat Calinic Miclescu (1875-1886), patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea obiecta că Legea organică, aşa cum reiese din cuprinsul ei, „deşi, poate, nu conţine nimic anticanonic, totuşi, este bazată pe o temelie care nu există, adică pe aceea a autocefaliei Mitropoliei Ungrovlahiei”. Şi încheia scrisoarea, întrebându-se pe un ton puţin ironic: „Dar cum şi când, şi în care mare şi sfânt sinod, şi prin a cărei Biserici binecuvântare s-a făcut aceasta? Căci nici a noastră Mare Biserică a lui Hristos, nici vreo alta din Bisericile patriarhiceşti şi autocefale de pe pământ nu ştie de un asemenea lucru, nici nu cunoaşte Mitropolia Ungrovlahiei ca autocefală”.
În răspunsul său, mitropolitul primat Calinic Miclescu a apărat cu dârzenie drepturile Bisericii Române la autocefalie, scriind patriarhului ecumenic, între altele, următoarele: „Rog pe Sfinţia Voastră să-mi îngăduie a exprima adânca mea întristare pentru cele ce scrieţi în privinţa autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Fără a mai încerca a arăta drepturile de care se bucură Biserica Română ab-antiquo, cred că e deajuns a invoca faptul că România e un stat independent în toate privirile, pentru a demonstra că autocefalia Bisericii noastre este un fapt incontestabil şi indiscutabil”.
Opt luni mai târziu, la 8 decembrie 1879, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea scria din nou mitropolitului primat Calinic Miclescu că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice e de acord cu trecerea creştinilor ortodocşi din Dobrogea, după unirea ei cu România, care aparţinuseră până la 1877 jurisdicţiei Patriarhiei de Constantinopol, sub jurisdicţia spirituală a mitropolitului Ungrovlahiei, care va avea dreptul pe viitor să le hirotonească episcopi şi preoţi, dar pretindea ca „Sfânta Mitropolie a Ungrovlahiei să stea sub suprema suzeranitate spirituală a prea sfântului nostru Tron apostolic şi ecumenic din Constantinopol”.
Şi de data aceasta, mitropolitul Calinic răspunde patriarhului ecumenic, la 16 ianuarie 1880, că manifestă „tendinţa de a introduce în Biserica Ortodoxă un principiu cu totul străin spiritului ei, principiul absolutismului, pe care predecesorii Înalt Prea Sfinţiei Voastre l-au respins altădată cu argumente puternice şi cu deplin succes”, în timp ce „Biserica Ortodoxă Română, pe lângă unitatea în dogme ce o leagă de întreaga Biserică Ortodoxă, are totuşi sacra datorie de a apăra independenţa ei necontestată” .
Până la urmă, după această corespondenţă aprinsă, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea şi-a mai temperat pretenţiile şi dat binecuvântarea canonică pentru hirotonia noilor arhierei, care vor purta titulatura unor oraşe din ţară, cum cerea Legea organică.
Când lucrurile păreau să cunoască o evoluţie favorabilă, un nou fapt vine să înăsprească raporturile cu Patriarhia din Constantinopol, întârziind cu câţiva ani dobândirea oficială a autocefaliei atât de mult dorită de români. La 25 martie 1882, în Joia Patimilor, ierarhii Bisericii Române au sfinţit pentru prima dată în ţară, la Mitropolia din Bucureşti, Sfântul şi Marele Mir, fără a cere încuviinţare de la Constantinopol, ceea ce putea fi socotit ca o încercare de totală desprindere de sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice. Aflând despre aceasta, patriarhul Ioachim al III-lea a trimis la 10 iulie 1882 o epistolă fulgerătoare mitropolitului primat Calinic Miclescu, lipsită cu desăvârşire de spiritul dragostei frăţeşti, prin care îi învinuia pe ierarhii români de unele inovaţiuni şi îşi reafirma drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe Române.
La această scrisoare, luată în discuţie de Sfântul Sinod al Bisericii noastre în 23 octombrie 1882, s-a dat un memoriu-răspuns, prin care au fost respinse toate învinuirile neîntemeiate şi s-a reafirmat dreptul de autocefalie al Bisericii Ortodoxe Române.
Acest răspuns, redactat de învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu al Romanului şi iscălit de toţi cei 14 ierarhi români, membri ai Sfântului Sinod, însoţit de o scrisoare a mitropolitului primat Calinic Miclescu şi înaintat pe cale diplomatică la Constantinopol, în februarie 1883, a contribuit foarte mult în a determina pe patriarhul ecumenic să mai cedeze din pretenţiile sale.
Lucrurile au rămas aşa până la retragerea din scaun a patriarhului Ioachim al III-lea. Cu urmaşul său, patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886), care s-a arătat mai binevoitor faţă de Biserica noastră, autorităţile româneşti, de stat şi bisericeşti, au reluat la 21 decembrie 1884 demersurile pentru recunoaşterea autocefaliei. S-a procedat pe un ton mai blând şi cu prudenţă, pentru că, în timp ce partea română dorea recunoaşterea necondiţionată a autocefaliei, cei din jurul Tronului ecumenic încă mai ţineau la unele restricţii. Pentru clarificarea situaţiei era interesat atât Guvernul ţării, cât şi clerul şi credincioşii români, prin ierarhii Bisericii.
Spre a se grăbi lucrurile, în februarie 1885 s-a ţinut o consfătuire la Mitropolia din Bucureşti, la care a luat parte, alături de mitropoliţii şi episcopii ţării, şi Dimitrie Sturdza, ministrul Cultelor în guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu, unde s-au „formulat cererile către Patriarhie pentru recunoaşterea autocefaliei”, s-a redactat scrisoarea către patriarhul ecumenic, la a cărei întocmire au contribuit episcopii Melchisedec al Romanului şi Iosif Gheorghian al Dunării de Jos. Apoi, la 20 aprilie 1885, mitropolitul Calinic Miclescu, în calitate de preşedinte al Sfântului Sinod, a trimis această scrisoare la Constantinopl, însoţită de o adresă a ministrului Dimitrie Sturdza, prin care se cerea formal patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea, pe un ton moderat şi irenic, recunoaşterea autocefaliei.
Primind scrisoarea, patriarhul ecumenic a adunat Sinodul patriarhal, împreună cu care a hotărât să încuviinţeze cele cerute de ierarhul român. Peste câteva zile, la 25 aprilie 1885, a trimis răspuns la Bucureşti, prin G. Ghica, reprezentantul diplomatic al României la Constantinopol, atât ministrului de Culte, cât şi mitropolitului primat, înaintând o dată cu scrisorile şi Tomosul de autocefalie, semnat de cei zece mitropoliţi, membri ai Sinodului Patriarhiei, datat: aprilie 1885 (fără a se menţiona ziua).
Ministrului Dimitrie Sturdza i-a scris că a rezolvat favorabil cererea ierarhului român şi l-a felicitat că se implică în „consolidarea relaţiilor cordiale dintre Biserica autocefală a României şi Biserica noastră cea mare a lui Hristos”.
Iar mitropolitului primat Calinic Miclescu i-a răspuns că „luând în consideraţiune, împreună cu Sfântul Sinod patriarhal, cererea făcută şi chibzuind laolaltă asupra ei, a găsit-o întemeiată, dreaptă şi corespunzătoare cu aşezămintele bisericeşti. De aceea, primind-o, cu iubire frăţească a păşit la alcătuirea şi iscălirea Tomosului patriarhicesc, prin care, cu bucurie sufletească, binecuvintează Biserica Ortodoxă Română, recunoscând-o autocefală, întru toate de sine ocârmuită”.
Tot acum, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a comunicat printr-o scrisoare enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori, adică Patriarhiilor apostolice de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi Bisericilor Rusă, Greacă, Sârbă şi Arhiepiscopiei Ciprului, recunoaşterea autocefaliei acordată Bisericii Ortodoxe Române.
Sosind la Bucureşti actele de la Patriarhia Ecumenică, la 1 mai 1885 s-a întrunit Sfântul Sinod pentru a lua cunoştinţă de recunoaşterea autocefaliei. În mesajul regal de deschidere a şedinţei Sinodului se anunţa că autocefalia seculară a Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută şi astfel poziţia ei, „egal îndreptăţită cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale, surorile ei de aceeaşi credinţă şi de acelaşi rit, se află bine definită”. Totodată, se exprima speranţa că stând astfel în poziţia ei firească „se va întări şi dezvolta înlăuntru prin strânsa unire a membrilor Sfântului Sinod şi prin dragostea creştinească a tuturor slujitorilor altarului”.
După cuvântul mitropolitului Calinic Miclescu, care şi-a mărturisit bucuria pentru „înfăptuirea măreţului act al autocefaliei”, Dimitrie Sturdza, ministrul Cultelor, a prezentat Tomosul patriarhal de autocefalie, din 25 aprilie 1885, redactat în greceşte, în care se spune: „Declarăm că Biserica Ortodoxă Română să fie şi să se zică şi să se recunoască de toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod, având ca preşedinte pe mitropolitul Ungrovlahiei şi primat al României cel după vremi, necunoscând în administraţia sa internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe Române”.
Tomosul şi întreaga corespondenţa cu Patriarhia Ecumenică legată de recunoaşterea autocefaliei au fost traduse în româneşte şi citite în şedinţa Sfântului Sinod din 6 mai 1885. În şedinţa de a doua zi, 7 mai, Sfântul Sinod a hotărât, la propunerea episcopului Melchisedec al Romanului, să se trimită patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea o scrisoare de mulţumire şi totodată să se încunoştiinţeze celelalte Biserici Ortodoxe autocefale despre obţinerea autocefaliei de către Biserica Ortodoxă Română .
Ca urmare, la 30 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu a scris atât patriarhului ecumenic, mulţumindu-i pentru primirea Tomosului de autocefalie şi asigurându-l că Biserica Ortodoxă Română „va trage din această binecuvântare o nouă putere pentru îndeplinirea misiunea sale sfinte”, cât şi celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale, vestindu-le despre recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Rând pe rând, Patriarhia Ierusalimului şi Bisericile Serbiei, Greciei, Ciprului şi Rusiei au scris la Bucureşti, recunoscând noua situaţie a Bisericii Ortodoxe Române .
Recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre în 1885, de către Patriarhia Ecumenică a produs în România, atât în cercurile bisericeşti, cât şi în cele laice, o mare satisfacţie şi bucurie. Autocefalia Bisericii sprijinea şi întărea, totodată, independenţa politică a ţării de curând câştigată. Ea a dat posibilitate Bisericii Ortodoxe Române de a se lega şi mai mult de popor, de idealurile lui de libertate şi unitate naţională şi totodată, a contribuit la creşterea autorităţii şi prestigiului Bisericii noastre în sânul Ortodoxiei şi în lumea creştină.
Dobândirea autocefaliei a fost pasul necesar şi hotărâtor, pentru înfiinţarea Patriarhiei Române, în anul 1925, încununându-se astfel o lucrare bisericească de veacuri care a înălţat Ortodoxia românească nu numai pe plan intern, ci în egală măsură şi pe plan extern.

Pr. prof. dr. Ilie Rusu