BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Ideea acestui material ne-a venit cu ocazia vizitei în România, a Sanctității Sale, Sfântul Părinte Francisc, când a beatificat la Blaj, pe cardinalul Iuliu Hossu. Foarte puțini dintre dumneavoastră cunosc faptul că, la 1918, pe Câmpia Libertății s-a întâmplat ca, după sute de secole, să aibă loc, o primă unificare, între cele două Biserici creștine, cea ortodoxă și cea greco-catolică! Da, atunci, viitorul cardinal Hossu s-a îmbrățișat cu primul Patriarh ortodox Miron Cristea! Exact ca o îmbrătișare firească și frățească, între două „mâini surori”… a doi frați într-un singur adevăr istoric: Marea Unire.

ARICIUC CORVIN BOGDAN

Anii primei conflagrații mondiale nu au ocolit nici societatea românească. Ei au supus unor încercări aparte și suflarea românească, dintre și dincolo de Carpați. Implicit și clerul ortodox. Ierarhia ortodoxă, indiferent de granițele administrative în care își desfășura activitat ea a urmat coordonatele politicii românești, în general, în funcție de locul, dar mai ales momentul istoric prin care a „mărșăluit” toată suflarea română. Putem afirma că, ierarhii și preoții ortodocși au împlinit cu dăruire slujirea lor, participând astfel la susținerea morală a unui popor, care a îndurat cu mare eroism un război sângeros.

VIAȚA ÎN TERITORIILE RĂMASE LIBERE

Istoriografia a arătat faptul că, pe teritoriile rămase libere, în anii războiului, sub atenta oblăduire a unor ierarhi precum Pimen, al Moldovei, dar și a unor episcopi ca: Teodosie, al Romanului, Nifon, al Dunării de Jos și Nicodim, al Hușilor, preoții s-au străduit să contribuie la susținerea marelui efort, al acelor vremuri de război. Preoții din parohii au putut să activeze în comitete înființate pentru diferite activități precum: cultivarea pământului, îngrijirea orfanilor, ajutorarea invalizilor sau a văduvelor de război.

Demn de reținut este și faptul că nu au fost uitați nici preoții refugiați din Transilvania, dar și strădania încununată de succes, a protopopului Constantin Nazarie de a organiza clerul militar. Însă, ca un recul în parte explicabil, al evenimentelor acelor vremuri trebuie recunoscut faptul că, au fost preoți, care de teama ocupantului german și-au părăsit parohiile, căutând scăpare în Moldova! Fenomenul acesta a fost unul de oarecare amploare fiind dezbătut de Sinodul ierarhilor, de la Iași, din vara anului 1918. Acesta, Sinodul, a condamnat acest gest, calificându-l ca „unul neadecvat pentru slujirea preoțească”. Dacă la început acest fenomen a fost prezent în Muntenia, el a devenit o manifestare de masă în Dobrogea. Aici clerul, unde era mai puțin controlat de ierarhi, la care se adăuga și teama de înaintare a trupelor bulgare, a căutat să se refugieze în teritoriile controlate de autoritățile românești.

NICOLAE IORGA DESPRE ACEA PERIOADĂ

Pentru o mai bună și fidelă imagine a situației BOR, în acei ani, credem că ar fi foarte nimerit să cunoaștem și opinia marelui istoric Nicolae Iorga. Acesta, încercând a creiona toată situația vieții bisericești, din perioada respectivă, ne-a lăsat următoarele rânduri: „În ajunul unui războiu care trebuia să hotărască asupra întregului viitor al țerii și neamului, Biserica regatului român nu mai representa, în urma distrugerii spiritului și sensului ei, prin necontenita intrusiune a statului, adecă a partidelor în luptă pentru stăpânirea lui acea forță morală care făcuse odinioară gloria ei… ”.

Cuvintele dure… să recunoaștem, ale marelui istoric aduc adeseori cu situații similare apărute în istoria BOR, cel puțin în perioada comunistă.

Totuși, lăsând la o parte „portretul” dur făcut de Iorga, BOR, pentru a păstra totuși, linia adevărului, e bine să recunoaștem că situația reală a clerului ortodox, din anii primului război este încă una puțin cercetată, atât de istorici, cât și de teologi, fiind însă importantă dorința de cunoaștere a situației din Transilvania.

Nu este mai puțin important de menționat și faptul că, autoritățile germane au pornit o adevărată campanie de confiscare a obiectelor bisericești, pentru a fi transformate în armament.

SITUAȚIA POLITICĂ ȘI CONFESIONALĂ DIN TRANSILVANIA

Pentru o mai bună înțelegere a situației în care se găsea România, în momentul intrării sale în război, dar și a felului în care BOR s-a implicat în sprijinirea armatei, dar și a populației este bine a cunoaște și cerceta situația politică și religioasă din jurul Regatului România, de atunci, în 1914.

Așa se face că începutul secolului XX nu va aduce românilor transilvăneni premisele unor vremuri ungară. Ba, mai mult chiar, situația românilor de acolo s-a înrăutățit în 1879, atunci când s-a votat o nouă lege școlară, numită „Legea Trifort”. Aceasta prevedea „obligativitatea predării limbii maghiare în toate școlile elementare din Ungaria, implicit și în cele confesionale românești”. Cu toate aceste obstacole, în susținerea românilor din Transilvania, un rol important l-au avut mitropoliții Ioan Metianu, dar și Vasile Mangra, în prima parte a activității sale politice.

VASILE MANGRA „OAIA PIERDUTĂ” A TURMEI?!

Acest nume, în istoria BOR, va rămâne consemnat, cu siguranță, ca să cităm manuscrisele Sfintei Scripturi ca: „oaia pierdută a turmei”.

Vasile Mangra a fost la început un susținător al cauzei românilor transilvăneni și a făcut parte din delegația ce a prezentat Memorandumul la Viena. Pentru întreaga sa activitate, guvernul maghiar i-a recunoscut alegerea sa ca, episcop la Arad, în 1902.

În 1916 este ales mitropolit, la intervenția directă a prim ministrului maghiar Istvan Tisza. Acesta adopta o atitudine diametral opusă și a susținut politica antiromânească dusă de guvernul de la Budapesta.

Paradoxal însă, Vasile Mangra a colaborat cu Ioan Slavici, Eugen Brote și Roman Ciorogariu la apărarea drepturilor transilvănenilor. Așa se face că, cei patru vor stabili un program politic în 9 puncte prin care se angajau să sprijine deputații români din Parlamentul de la Budapesta. La punctul 4 al acestui program se preciza că: „Ne vom feri de orice conflict cu frații greco-catolici și vom dezaproba, cu toată hotărârea, orice încercare de a produce, sau de a accentua conflictele confesionale”. Acesta este unul dintre cele mai importante documente, în care se solicita colaborarea politică a celor două confesiuni românești din Transilvania.

Ca o concluzie, putem spune că: „cazul ierarhului ortodox Vasile Mangra îl putem considera a fi unul unic în analele BOR din Transilvania, dar care are unele conotații de natură politică!!!”

Semnarea unei circulare de loialitate față de Monarhia austro-ungară – 1916

Revenind la situația de facto, e bine să precizăm faptul că, în acel moment al istoriei ca și preponderență etnică, în imperiu, românii reprezentau peste 16% din populația Ungariei și sentimentul de solidaritate națională era perceput ca o amenințare foarte serioasă.

În încercarea disperată de maghiarizare a românilor, în 1912 este înființată și Episcopia Greco-Catolică de la Hajdudorog. Acest lucru i-a tulburat atât pe ortodocșii, cât și pe greco-catolicii din Transilvania, care au protestat oficial la Roma.

La fel de interesant este și faptul că, unii dintre clerici vedeau acest
război și ca o luptă între cele două curente istorice, ale momentului: slavism și germanism. La acest capitol a excelat mitropolitul Mangra care solicita imperios liderilor români să renunțe la „politica intransigentă și să colaboreze cu maghiarii”. În fapt se dorea alianța cu AustroUngaria, și nu cu Rusia.

În 1915, zarurile istoriei păreau a fi aruncate, mai corect spus „orientate” spre Antantă, iar atunci dându-și seama de pericol, autoritățile maghiare au cerut ierarhilor români transilvăneni reafirmarea lor, față de Guvern și Monarhia dualistă. Așa se ajunge că, în 1916, premierul Tisza să solicite politicienilor și ierarhilor români o declarație de loialitate.

Luând act de dorința „stăpânului” mitropolitul ortodox de atunci, trimite o scrisoare circulară clerului și credincioșilor ortodocși. În acest punct, delicat al istoriei, credem că este bine de precizat faptul că, pe lângă Vasile Mangra la semnături apare și cea a viitorului Patriarh, Miron Cristea. De criticile marelui istoric, Nicolae Iorga nu a scăpat nici acesta, deși istoria „ocultă” insistă pe faptul că Miron Cristea a acceptat obligat semnarea unui astfel de document.

Cert este că, intrarea României în război a determinat autoritățile austroungare să intensifice supravegherea populației românești și să reprime cu duritate, de atunci încolo, orice manifestație. Peste 350 de preoți au fost deportați ori nevoiți a-și părăsi parohiile și să se retragă în România. Printre aceștia s-a numărat și Nicolae Colan – viitor mitropolit al Ardealului.

FAMILIA REGALĂ ROMÂNĂ ȘI BOR

În acest punct există un consens unanim al istoricilor care cred că: „în anii Primului Război Mondial s-a confirmat buna relație dintre familia regală și BOR”. Biserica Ortodoxă a găsit de multe ori, în persoana regelui Carol I un susținător.

De asemenea, întreg clerul ortodox din regat și-a promovat nu numai propriile interese în raport cu puterea politică, ci a încercat să fie și apărător al drepturilor propriilor credincioși. Bunele relații dintre Biserica Ortodoxă și Familia Regală s-au adeverit și în momentul morții regelui Carol: „Patria întreagă și îndeosebi Sfânta Biserică Ortodoxă Română își exprimă c ătre Majestatea Voastră veșnicele și profundele regrete pentru pierderea fără de vreme a celui mai mare, mai bun, mai patriotic și mai înțelept Rege al României” se arăta în mesajul oficial de condoleanțe, la moartea regelui Carol I. Atunci toți ierarhii au ținut cuvântări, multe dintre acestea fiind și tipărite.

CONTRIBUȚIA BOR LA MAREA UNIRE

Am lăsat special la urmă acest capitol, tocmai ca un corolar, de încununare, a eforturilor BOR, în acele vremuri tulburi. Azi, toată lumea cunoaște că unirea politică a tuturor românilor a fost rezultatul unei dorințe politice îndelungate. Față de Consiliul Național Român Central (CNRC) înființat la 18 octombrie 1918, atunci și-au exprimat adeziunea atât ierarhii ortodocși, cât și episcopi grecocatolici precum: Iuliu Hossu, Demetrie Radu, Valeriu Traian Frențiu. Pe data de 14 decembrie 1918, delegația Marelui Sfat Național, din Transilvania, din care făceau parte atât Iuliu Hossu, cât și Miron Cristea a prezentat regelui Ferdinand, la București, „Actul Unirii cu România”. Acest act a fost consfințit și de Conferința de Pace, de la Trianon.

Odată adoptat acest act, ortodocșii transilvăneni s-au „bucurat” de noile conexiuni politice care li se deschideau. Și care s-a materializat repede, prin înființarea de noi episcopii: Oradiei – 1920, a Armatei (Alba-Iulia) – 1921, dar și reînființarea a vechii episcopii a Vadului, Feleacului și Clujului (Cluj-1921). Astfel și drumul către apariția Patriarhiei Ortodoxe Române era unul firesc!