BRADUL – TRADIȚIE

BRADUL – TRADIȚIE
Între istorie și arheologie

Ne-am gândit ca începând din 2019, după trei ani de legare a sărbătorilor creștine de tradiție și îndătinare, să schimbăm punctul de vedere. De acum încolo ne vom ocupa de geneza tradițiilor, încercând să iscodim cum s-a ajuns la ele, care a fost procesul care a condus la apariția lor, tradiția stând la baza modului de gândire, la structurarea spirituală în neîncetata luptă a omului primitiv cu natura, cu cerul pe care l-a privit și de care s-a temut și cu pământul care l-a hrănit. Și ne-am gândit să începem cu bradul, simțit de daci ca arbore cosmogonic.
Lăsând deoparte descoperirile arheologice ale primelor comunități primitive ale homo sapiens, vom încerca să ne îndreptăm atenția spre paleoliticul superior, când, pe lângă așezările temporare din peșteri și chiar în aer liber, au fost descoperite arii largi de locuire umane, urme de așezări în aer liber, de ateliere de unelte cioplite. Moment în care se ivesc și practicile magice și de artă parietală în unele caverne, probabil amenajate în incinte sacre.
Sporadice manifestări de artă magico-mitologică se întrevăd în peștera Lapoș: o figurină de piatră, pictură rupestră și mulaj aproximativ de cal în peștera Căciulați; semne: soare, brad, mână în peștera Gura Chindiei și o gravură rupestră la Cioclovina.
Arheologul prof. C.S.Nicolaescu Plopșor, citat de Romulus Vulcănescu în Mitologie română, trece în revistă primele însăilări ale „unei vieți spirituale în paleoliticul superior”. După dânsul, acum „gândirea începe a se îmbogăți cu noțiuni absracte. Se dezvoltă o viață spirituală, oglindită în primele manifestări de artă. (…) Apar primele manifestări primitive ale credințelor religioase, în care, datorită nivelului încă rudimentar al forțelor de producție și al relațiilor sociale, atât lumea externă, cât și însăși societatea omenească se reflectau într-un chip fantastic, în gândirea oamenilor, sub forma unor reprezentări magice și a convingerii că între diferite ginți și anumite animale sau plante ar exista legături de rudenie și o anumită solidaritate (totemismul)”.
Ceramica pictată de la Cucuteni atinge morfologic și cromatic maximum de perfecțiune posibilă în acea vreme. Motivele decorative promovează un simbolism inspirat din mediul ambiant (plante locale, iar dintre arbori: bradul); animale bipede și cvadrupede și motive cerești (soarele, luna și steaua).
Integral sau parțial, ca rămurică sau frunză de brad, bradul apare în toate culturile arheologice de la noi: Hamangia, Boian, Gumelnița, Cucuteni. În structurta ei primară, figurarea bradului capătă în concepția și viziunea metopeică a dacilor fantasma arborelui cosmogonic în Carpați, care străbate cerurile cu coroana lui plină de aștri și făpturi miraculoase; sub coroana lui protejează ginta sau tribul, cu eroii lor civilizatori sau salvatori și, sub rădăcinile lui, adăpostește o lume subterană a demonilor, nedefinită ca atare. Arborele cosmic, bradul, încă din neolitic este suportul ideativ al unei mitologii fitozoologice particulare în regiunea noastră istorico-culturală, sud-estul Europei.
Bradul era legat strâns de viața și moartea omului. Între brad și om, românul a conceput o consubstanțialitate mitică prezentă în toate etapele vieții lui, de la naștere la moarte, dar și după moarte. Copilul era închinat de mic la brad. Părinții noului născut, pentru a preveni un destin presupus nenorocit, dăruiau sau înfrățeau copilul cu un brad, din clipa aceea soarta copilului era scrisă în vârful bradului. Părinții îngenunchiau înaintea bradului și rosteau: „Bade mărit Brad, / nu te mânia, / nu te înfoia, / rogu-mă brad ție / să-l primești pe (urma numele copilului) / făt iubit / rupt din tine / și cât trăiești / să-l ocrotești pe (din nou numele copilului)”. În cazul înfrățirii, părinții rosteau: „Brade, mărite brade, / ți-am adus un frate / frate bun, născut, / frate necrescut, / frate bun, iubit, / frate de-ocrotit (urma numele copilului)”. Copilul creștea având grijă de dublul lui, bradul, în baza credinței că fiecare om își are un dublu vegetal în viață. Destinul lor se împletea în tot timpul vieții. Când tânărul se îmbolnăvea, părinții mergeau la brad să-i ceară ajutor. Când se căsătorea, mergea tot la brad să-l anunțe. Bradul participa la nuntă alături de miri, era purtat în hora nunții de bradar. După nuntă, bradul era suit pe casă pentru protecția vetrei mirilor.
Tinerii păstori din Poiana Sibiului făceau o formă de prenuntă, în pădure, înaintea unui brad, unde tânăra pereche își jura reciproc credință. Pentru nuntă, flăcăii din ceata mirelui alegeau un brad din pădure, îi cereau iertare că îl taie, dar fac aceasta ca „să țină loc de mire / până la nuntire / că ești de vârsta / împăratului nost”. Era împodobit cu panglici, beteală și flori de cumnățele de brad și cumnații de brad și apoi era purtat de bradar, un fel de stentor în colocărie, la casa miresii, unde se juca „Hora bradului” spunându-se: „bradule, brăduțule / te jucăm drăguțule / la casa miresi i/ și-a împărătesi i/ ca să ții tu parte / mirelui de departe…”. Iar la moarte, se folosea bradul funerar. Relația pom-om se întrevede în cântecul uncheșilor la priveghi în Vrancea: „Omule-pomule / nu te milui, / nu te jelui; / Bucură-te bucură / că rădăcina ta / murind în pământ / a prins în cer / și lutul tău / s-a încurat / de unde-a venit / în vis liniștit”.
În Bucovina, până la începutul secolului al XX-lea, pentru moartea unui om ale cărui rămășițe nu erau găsite se făcea un cenotaf, în care se îngropa, după tot tipicul, un trunchi de brad. În acest caz, bradul trebuia să aibă statura aproximativă și aspectul celui considerat mort. În vârful bradului care substituia mortul se punea o căciulă albă (simbol al purității) cu „prim” negru (manșeta de blană, simbol al doliului). Pe două ramuri opuse ale bradului se introduceau mânecile unei cămăși cusute cu flori și apoi ale unei bundițe. Trunchiul bradului era petrecut pe cracul unui ițar alb. Trupul improvizat din brad era încins cu un brâu roșu… Astfel înveșmântat, bradul era așezat în sicriu, iar pe presupusul piept al mortului se punea o icoană, după cum ne relatează Romulus Vulcănescu în Coloana cerului, iar în sat, în fața gardului se plasa o troiță și i se dedica un brad spre pomenire.

Când murea un tânăr sau o tânără nelumiți (necăsătoriți), bradul ținea locul mirelui sau a miresei, numai astfel, prin nuntirea mortului, acesta putea să reintre în ordinea firească a rânduielii cosmice. Interpretarea morții ca nuntă este un aspect inedit al ceremonialului de înmormântare la români. Ritualul obținerii bradului din pădure decurgea astfel: o ceată de feciori îmbrăcați de sărbătoare, cu topoarele pe umăr, urcau în pădure, unde alegeau un brad tânăr, înalt, care să corespundă mortului. Flăcăii din ceată se rugau, de asemenea, să-i ierte că-l taie, și că orice lovitură de topor este ca și cum ar lovi în carnea lor. Îl ridicau pe umăr și-l duceau ca pe un mort în sat. Pe drum, ceata de feciori, însoțită de prietenii mortului sau ai moartei, bocea pe un ton calm și grav cântecul bradului. Iată un cântec pentru un tânăr mort, cules din Hațeg: „Bradule, brăduțule /cin’ ți-a poruncit, / de ai coborât,/ din brădet de munți / de munți nalți, cărunți. /- Cine-a poruncit / de m-au coborât / din brădet afară / unde-i apa-amară. / Cine m-a mințit / de m-a coborât / Ca să mă tot ducu / la cap de voinicu, / vânturi să mă bată, / soare să mă ardă? / – Bradule, fârtat / rău te-au încercat / când mi te-au tăiat / cu vorbe frumoase / și securi tăioase”. Și era purtat în alai, în procesiune funerară, până la casa celui decedat, unde bradul era scrijelat, împodobit cu panglici, cu flori albe de mire sau mireasă și sprijinit de casă. Apoi, purtat în alai înaintea mortului până la groapă, unde se împlânta la capul decedatului, lângă țăruș și stâlp, ca însemn funerar psihofor (purtător al sufletelor celor drepți la Judecata de apoi n.r.) pe mormânt.
La Marea Trecere, participa una din făpturile psihopompe (care-l trec dincolo – cum ar fi luntrașul  Caron n.r.): pasărea sufletului, calul, bradul etc. Rolul bradului la trecerea sufletului mortului din Lumea aceasta în Lumea cealaltă este relevat în întreaga existență biocosmică și comuniune spirituală a bradului cu omul. În această privință, S.Fl. Marian scrie următoarele: „Un bocet din Banat susține că sufletul celui răposat, în călătoria lui din Lumea aceasta în cealaltă, trebuie să treacă peste o mare foarte adâncă, care înconjoară pământul și care se numește (…) sorbul pământului. În râpa acestei mărri se află un brad colosal, numit bradul zânelor. Ajungând sufletul la acest brad, îl roagă să-i întindă vârfurile ca să poată trece pe ele pe cealaltă parte a mării. Bradul îi răspunde prima oară că s-a încuibat într-însul un șoimuleț, a doua oară (…) o vidră și a treia oară (…) o șerpoană, așa că nu poate să-i întindă vârfurile, că puii acesteia l-ar simți și ar începe a șuiera și a lătra, el s-ar speria și ar cădea în mare. În cele din urmă toruși «bradul se gândia / și trupinele-ntindea. / Iară mortul îmi trecea, / unde dorul îl ducea, / Marea fără nume / L-aielaltă lume»”.
În conștiința folclorică și în ritologia mitică a poporului român, specia molid și specia brad sunt omologate și considerate sfinte.
James George Frazer consideră că studiul spiritelor arborilor și ale spiritelor pădurilor depășește preocupările fitomitologiei, atingând pe cele ale cosmogoniei și antropogamiei, comuniunea mitică între arbore și cosmos care merge până la a confunda cosmosul cu un arbore cosmic și a arborelui cu omul, care reflectă consubstanțialitatea dintre făpturile vegetale și celeumane, inclusiv și cele animale.
În istoria mitică a poporului român, creația cosmosului a fost concomitentă cu a arborelui cosmic, care a fost și a rămas întruchipat prion brad. Fârtatul obosit și înciudat de incapacitatea lui creatoare a izbit cu toiagul în apele primordiale și în locul acela s-au deschis și s-a ridicat falnic un brad fosforescent; picurând stropi de apă luminoasă și ținând în rădăcinile lui atâta pământ cât putea să stea pe el cel ce a făcut Minunea cu fratele său ce-l însoțea, de asemenea obosit și înciudat de neputință. Bradul a cuprins în coroana, trunchiul și rădăcinile lui tot cosmosul. De aceea, ca arbore cosmic, a fost reprezentat cu coroana în ceruri și cu rădăcinile în pământ. Ca arbore cosmic bradul este modelul arboricol care concentrează într-însul o bună parte din activitățile spirituale de ordin mitologic ale românului: arbore cosmic, arbore ceresc și arbore al vieții, după cum subliniază Romulus Vulcănescu în Coloana ceruluii. În folclor, îl găsim consemnat ca arbore cosmic într-o descriere impresionantă: „Sus în vârful muntelui / crește bradu’ brazilor, / de mare și înfoiat / tot ceru’ l-a îmbrădat, / soarele în cetini, / luna între ramuri / mii și mii de stele, / între rămurele”. Sub brad foiesc oamenii ce muncesc pe munți și pe dealuri, pe câmpii și în luncile apelor, pe ape și sub păpmânt. Sau, o altă descriere, ca arbore ceresc: „Sus la munte ce-mi vedere? Leru-i Doamne / îmi vedere-ncetinat, / brad cu stele încălțat, / brad cu neguri îmbrăcat; / și în vârfu-i ce-mi vedere / cerul leagăn de mătase, / dar în leagăn cine-mi șade? / șade luna sfântă / și cu bradul precuvântă”. Sacralitatea bradului a căpătat valențe magico-religioase, de exemplu: biserica de brazi din munte, un pâlc de brazi răzleți sau defrișați astfel în pădure, unde se logodesc sau se căsătoresc ciobanii împotriva voinței părinților, slujba fiind făcută fie de un bătrân, fie chiar de un preot.
După cum am văzut, bradul este prezent în ceremonii și rituri proprii țăranului român: de naștere, înfrățire, de nuntă, în prenuntă sau în nunta mortului. „Simulacrul bradului sau stâlpul de nuntă, folosit în ritualul public al urcării pe stâlp pentru a lua din vârf însemnele nunții: năframa, smocul de busuioc și plosca cu vin și a le înmâna miresii. Ca arbore fertilizator implantat între arborii fructiferi, ca arbore de bun augur în colindele invernale, ca arbore de judecată (bradul de jurământ sau bradul justițiar), ca arbore funerar pus la capul mormântului care ajută sufletul la marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră; ca stâlpi de Armindeni, profilactici și purtători de icoane și ca monumemnt, coloana cerului, în jurul căreia gravitează o bună parte din daimonologia, semideologia și eroologia mitică”. Toate aceste funcții magico-mitice, rituale și ceremoniale fac ca bradul să fie prezent în toate sectoarele literaturii populare: legende, balade, basme, colinde, proverbe, strigături și în toate creațiile spirituale legate de străvechiul fond mitologic al poporului român.
Așa că era firesc să fie adoptată și datina bradului de Crăciun, atât ca arbore cosmic cât și ca frate ocrotitor al copilului sau ca pom al vieții, cum se încheie o variantă a frumosului colind „O brad frumos!”: „O, brad frumos, o, brad frumos, / Tu-nchipui pomul vieții, / ce ni l-adus din Rai Hristos, / Cum au vestit profeții. / O, brad frumos, o, brad frumos, / Tu închipui pomul vieții”.

Beatrice Kiseleff