BRÂNCUŞI ÎN UNIVERSALITATEA POEZIEI

BRÂNCUŞI ÎN UNIVERSALITATEA POEZIEI

Dacă vorbim despre Brâncuşi, vorbim despre începuturi, dacă vorbim despre Brâncuşi, vorbim despre pacea sufletească, dacă vorbim despre Brâncuşi, vorbim despre eternitate. Plecând din grădina sa, poezia nu-şi poate găsi adăpost mai bun decât pietrele şi lemnul brâncuşian. Dacă Eminescu l-ar fi întâlnit, desigur că l-ar fi numit ALTER EGO şi motivele nu ar fi întârziat să apară. Atât poezia lui Eminescu cât şi opera lui Brâncuşi au principalul numitor comun folclorul poporului nostru, despre care vom vorbi mai târziu. Eminescu a redescoperit frumuseţea în literatură, ridicând ideea însoţită de expresie la rangul de universalitate, Brâncuşi a redescoperit volumul, formele, substanţa, simetria şi regularităţile frumosului, iar când toate au fost sorbite de sufletul său, el a purces la concentrarea formelor în jurul ideii, ajungând la acel sigiliu indelebil. Camil Petrescu a spus: „Eu văd ideile!“. Ei bine, Brâncuşi a cioplit ideile, devenind poetul pietrelor şi al lemnului.
Sculpturile sale aparţin tuturor timpurilor, pentru că a ştiut să cureţe forma esenţială de toate trăsăturile anumitor perioade. Îmbrăţişarea de pe „Poarta sărutului” este contopirea dintre femeie şi bărbat prin strivirea fizionomică, contopire care se realizează nu numai prin armonia carnalităţii ci şi prin căsătoria unică, aceasta având la bază conceptul iubirii, căsătoria indisolubilă a sufletelor în faţa lui Dumnezeu. Să nu uităm „Rugăciunea” din ansamblul funerar de la Buzău, unde artistul redă o rugăciune a unei femei simple, la care participă atât corpul cât şi mintea. În momentul sfânt al rugăciunii, trupul şi sufletul sunt povârnite spre pământ de o forţă nevăzută, dar prezentă, forţa Dumnezeiască. Despre această lucrare, autorul mărturiseşte: „Am făcut din materie o rugăciune”.
Este timpul în care Brâncuşi se rupe şi îl uimeşte pe cel mai mare învăţător al său, Rodin. Este timpul în care artistul pune bazele sculpturii moderne, având la bază stilizarea tradiţionalului românesc cu influenţe africane într-o geometrie universală. Toată opera brâncuşiană are o pecete definitorie: Credinţa! Făcând abstracţie de rudele sale întru slujirea Domnului, de mic copil a trăit în cultul religiei ortodoxe, iar atunci când a ajuns la Paris şi-a câştigat o perioadă existenţa cântând în corul unei biserici, sau de câte ori revenea în ţară îşi invita prietenii sau rudele la mănăstirea Tismana, locul de reculegere preferat al artistului. Sub această pecete binefăcătoare, Brâncuşi a creat Rugăciunea, Sărutul, Cuminţenia pământului, Somnul şi multe altele, fiecare având câteva variante de unde putem deduce marea şi continua căutare către perfecţiune. El a reînnodat firul artistului prin evlavie, ştergând urmele materiei şi atribuind materia divinităţii.
De aceea, majoritatea sculpturilor sale au o linie sfielnică, ovoidală, care nu are început şi nici sfârşit, dar care, privind-o, ne cucereşte sufletul. Cu această sfială, să privim şi opera de căpătâi a marelui Brâncuşi, „Ansamblul de la Târgu Jiu”.
Cu sfială şi respect, pentru că artistul, pentru această muncă titanică şi extraordinară din toate punctele de vedere, a refuzat orice fel de plată. Este marea închinăciune a sa către pământul care l-a zămislit, arătând lumii personalitatea şi aspiraţiile noastre. Discutând despre ansamblul de la Târgu Jiu, trebuie să deschidem o paranteză privind această operă. Nu înţeleg de ce acest monument care este un tot unitar, chiar pornind de la titlu, a fost rupt, sfârtecat în bucăţi de sine stătătoare. Poarta Sărutului separat, Coloana fără Sfârşit separat, şi aşa mai departe. Oare avem dreptul să credem că axa perfectă pe care sunt aşezate operele este cu totul întâmplătoare? Ştiind meticulozitatea lui Brâncuşi, lucrul temeinic făcut pentru cel mai mic detaliu, suntem nevoiţi să spunem categoric: nu!

Ansamblul de la Târgu Jiu este un monument numai în corelaţie cu catedrala ortodoxă, corelaţie care îi împrumută un accent votiv. Pornind de la planurile de început, să nu uităm că denumirea cunoscută azi nu coincide cu cea a lui Brâncuşi. Masa Tăcerii era Masa Dacică sau Sfatul Bătrânilor; Aleea Scaunelor era Drumul Eroilor iar Coloana Infinitului se numea Coloana Pomenirii Fără Sfârşit. Că aceste denumiri de început au fost schimbate, este o problemă pe care nu avem timpul necesar să o discutăm. Să mai precizăm că biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel” a fost construită în lipsa artistului şi nerespectându-se planurile sale. Biserica trebuia să fie construită în stil românesc, adică cu o singură turlă, iar aceasta trebuia să aibă o anumită înălţime.
Acest lucru este foarte important şi voi explica de ce. Stând pe scaunul cel mai apropiat de Jiu, de la Masa Dacică, pe axa ansamblurilor, şi privind de-a lungul ei, se putea vedea prin mijlocul Drumului Eroilor, Poarta Sărutului, la mijlocul căreia, în partea de sus, era o cruce. Era crucea bisericii, iar acolo unde se termina crucea, se putea vedea baza Coloanei fără Sfârşit.
Aşadar, putem deduce încă o dată că artistul a construit ansamblul ca un tot unitar, după o idee bine concepută. Datorită edililor oraşului, care nu au înţeles sensul bisericii şi au construit una mai frumoasă şi mai mare, această viziune nu mai poate fi realizată. Dar Ideea rămâne şi, decodificând-o, ea ar suna cam aşa: Venind din strămoşi cu înţelepciunea şi obiceiurile sale (Masa Dacică sau Sfatul Bătrânilor), trecând prin drumul eroilor (unde tinerii trebuiau să înveţe a trăi cinstit şi frumos), omul trebuie să treacă prin Poarta Sărutului (Poarta unirii, căsătoriei, pentru ca tânărul să poată fi numit om), cu ajutorul lui Dumnezeu (Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel), să mergem în infinit (Coloana fără Sfârşit sau Coloana Infinitului). Iată crezul marelui Brâncuşi! Pornind de la datini şi strămoşi, cu ajutorul credinţei în Dumnezeu, vom căpăta veşnicia.
La 7 noiembrie 1937, artistul asistă cu părere de rău la târnosirea bisericii Sf. Ap. Petru şi Pavel, dar, totuşi, mulţumit că şi-a făcut datoria. Este ultima mare creaţie a sa, creaţie care i-a absorbit gândul şi puterea sau creaţia în care artistul a aşezat toată inima şi învăţătura sa.
Pe umărul lui Brâncuşi, viaţa stă ca o cobiliţă, la un capăt al ei, realismul lucid, iar la celălalt, munca pilduitoare şi mântuitoare. În inima sa îşi avea cuib o pasăre măiastră, pasărea aspiraţiei spre infinit şi perfecţiune.
Asemănarea lui cu Eminescu nu este deloc întâmplătoare.
Două genii care au luptat din greu pentru existenţă, niciunul din ei nu s-a căsătorit (probabil, socotind că prin aceasta ar fi putut fi îndepărtaţi de la menirea lor), amândoi fiind o emanare şi o expresie a poporului român. Constantin Brâncuşi a răsărit în neamul românesc la Hobiţa, la 19 februarie 1876, sat vechi de cel puţin patru secole şi atârnat de Peştişani din plasa mănăstirii Tismana, loc de emoţionante acte artistice şi istorice. Situat în inima Olteniei, oamenii satului sunt meşteri ai lemnului care şi astăzi cioplesc stâlpii pridvoarelor cu elemente asemănătoare covoarelor olteneşti, în care predomină frunzele, florile, păsările precum şi motive geometrice. Arta populară din Oltenia cuprinde motive străvechi, unele înrudite cu cele din Creta antică, altele de origine greco-romană sau orientală în care modulaţiile şi variaţiile sunt îmbinate ingenios, dând naştere unor viziuni proprii, care uimesc deopotrivă pe oamenii de artă ca şi pe matematicieni.
Nu trebuie să trecem cu vederea peste copilăria lui Brâncuşi fără a aminti şi despre talentul artistului la cântec şi joc, ştiindu-se faptul că de copil şi-a cioplit un fluier pe care îl purta mereu la el şi din care cânta doinele, jocurile şi hăulitele din Gorj. Horele şi şezătorile din Hobiţa, la care Brâncuşi participa cu însufleţire, erau renumite prin basmele, strigăturile şi proverbele lor. De la acest neam curat şi ingenios îşi trage seva marele artist. De la aceste strigături şi proverbe a pornit filozofia lui Brâncuşi, care uneori uimea lumea literară şi artistică din preajma sa. Pe nedrept s-a trecut foarte uşor peste aforismele sale, care au circulat pe continent ca o propagandă a artei moderne.
Nerepetând greşeala trecutului, să amintim numai câteva dintre ele.
După ce s-a despărţit de Rodin, a spus despre acesta: „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci!” – aducând cel mai frumos elogiu profesorului său. „Priviţi lucrurile până când le vedeţi! Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut!” – este un alt aforism, uneori controversat, dar să nu uităm că Brâncuşi condensează o experienţă seculară aşa cum ţăranul utilizează proverbul. Dăruirea cea mai nobilă a vieţii sale a fost exprimată simplu şi concis: „Eu vă dau vouă Bucurie curată! Trupul omenesc este frumos numai întrucât oglindeşte sufletul!”.
Iată cât de minunat îmbină poetul pietrelor şi al lemnului fiinţa umană cu credinţa. „Misiunea artei este să creeze bucurie. Nu se poate crea artistic decât în echilibru şi pace sufletească!”. Iată crezul artistic al lui Brâncuşi, acea misiune a artistului care nu poate fi dusă la îndeplinire fără „pace sufletească”, fără credinţa în Dumnezeu.
Am redat numai câteva dintre aforismele sale, din care reiese clar filosoful, poetul şi credinciosul Brâncuşi, cel aproape bolnav de un optimism euforic şi îngăduinţă faţă de oameni, bolnav de acea politeţe milenară rurală. Cred că la formarea sa au contribuit în mare măsură doi mari poeţi pe care poetul îi iubea deopotrivă, socotindu-i „poeţii mei de căpătâi”, Eminescu şi Milarepa. Intrând în capitolul literatură, trebuie să amintim cu mândrie că numeroşi poeţi de pe toate meridianele lumii şi-au plecat pentru o clipă inima în faţa sa, închinându-i poeme memorabile.

Rainer Maria Rilke, în poemul „Pasărea”, spune:
Din pasărea pe care ai rănit-o
Cine ştie dacă zborul nu rămâne!

Sau Carl Sandburg, poet american, care l-a cunoscut foarte bine şi care afirmă în poemul „Brâncuşi”:
„El ştie cum unduie firele de păr în buclele de pe capul unei femei; şi o ştie atâta vreme încât nu uită de unde au venit şi încotro pleacă”.

Hector Agosti, din Argentina, ne aminteşte că:
Brâncuşi ne inundă
cu sonora lui linişte.
E o muzică patetică şi senină
Şi ne simţim deodată aidoma primului
om de la purcedele lumii.

Din Luxemburg, Anise Katlz încearcă să ne spună în poemul „Pasăre albastră” despre pietrele lui Brâncuşi:
Rătăcitori eram
de mii şi mii de ani
printre pietrele sfărâmate
până ce a venit unul

care le-a trezit la viaţă,
îl chema Brâncuşi,
era mai bătrân
şi mai tânăr decât lumea.

Norvegianul Peter Holm descrie „Muza adormită”:
Din preajma buzelor rostind adevărul,
tăinuite-s cuvintele ce vor trezi
spaţiul unei lumi viitoare.

Să ne oprim aici cu exemplele, întrebându-ne prin versurile lui Lucian Blaga, din „Pasăre sfântă”, cine este Brâncuşi:
Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?
Făptură ţi-am zice, potir fără toarte.

Dintre oamenii de artă din ţara noastră, Brâncuşi este omul cel mai elogiat de scriitorii străini. Peste o sută dintre aceştia vorbesc despre poetul pietrelor şi al lemnului. Prieten cu Apollinaire şi Ezra Pound, Mina Loi şi Hemingway, James Joyce şi Jean Cocteau, Lucian Blaga şi Ion Barbu, Brâncuşi s-a alăturat lor pe fruntea marii creaţii.
A venit timpul să-l aşezăm pe Constantin Brâncuşi pe soclul cucerit de el cu multă trudă şi dragoste. Visul de ursitoare al muicăi Maria Diaconescu Brâncuşi a fost ca fiul ei să ajungă preot. Nu a fost să fie… dar… Constantin Brâncuşi a ajuns marele preot al iubirii şi frumosului, marele preot al artei moderne, marele preot al pietrei şi lemnului. Iubea din adâncul fiinţei marmora neagră sau aşezarea anilor din negura timpului, cum spunea artistul. Şi lemnul, corespondentul nostru prezent în natură.
A plecat la Paris în 1904, din nevoia de realizare artistică, necăutând niciodată traiul îmbelşugat şi bogăţia.
Dovadă stând mărinimia sa proverbială şi acea „insulă dacică” din inima Parisului care era atelierul său. Tot mobilierul şi l-a confecţionat singur, de la unelte la făraşul de gunoi, totul amintind de interioarele olteneşti, unde în cel mai banal lucru se întâlneşte funcţionalitatea cu esteticul. Poate viziunea brâncuşiană a cuminţeniei acestui pământ îşi are rădăcina în „Gânditorul” de la Hamangia. Prezenţa strămoşilor este prezentă în toată gândirea artistului până la dispariţia sa fizică. Toată viaţa, Brâncuşi nu a renunţat la cetăţenia română şi nici la apartenenţa bisericii ortodoxe.
La 16 martie 1957, în casa sa din Paris, a închis pentru totdeauna ochii.
După ce a poposit pe catafalcul bisericii ortodoxe române din Paris, a fost ascuns lumii în cimitirul Montparnasse.
Dacă vorbim despre Brâncuşi, putem afirma că el a vrut, prin arta sa, să tămăduiască durerile din oameni.
Dacă vorbim despre Brâncuşi, încă o stea a spiritualităţii româneşti a intrat în constelaţia universalităţii.
Dacă vorbim despre Brâncuşi, sigur ne găsim într-un fotoliu imperial din inima poeziei.

ALEXANDRU CIOCIOI
Din volumul „Am uitat să vă spun”,
Editura Granada, Bucureşti, 2013