Brașov 1987 Preludiul Revoluției Române din decembrie 1989

Revolta spontană de la Brașov din 15 noiembrie 1987 a fost o surprinzătoare acțiune de protest a muncitorilor împotriva politicii economice și sociale draconice a Partidului Comunist Român în frunte cu secretarul său general Nicoale Ceaușescu. Prin modul de desfășurare și amploarea manifestației, dar și prin efectele sale, mișcarea avea să prefigureze Revoluția din decembrie 1989, constituind practic prologul acesteia.

Se știe că după 1980 Nicolae Ceaușescu a dispus achitarea grabnică a întregii datorii externe a României de 13 miliarde de dolari, ceea ce a dus la scăderea drastică a nivelului de trai al cetățenilor ca urmare a reducerii severe a consumului de alimente, căldură și curent electric, diminuarea veniturilor oamenilor, toate amplificând nemulțumirea lor. Brașovul era în acea perioadă unul din cele mai importante centre muncitorești din țară, în care, un mare număr de muncitori lucrau pe uriașele platforme industriale Steagul Roșu, Tractorul, Rulmentul și IAR Ghimbav. Sâmbătă 14 noiembrie 1987, la uzinele menționate era zi de salariu iar muncitorii l-au primit înjumătățit, fiindu-le reținute importante sume de bani fără vreo explicație din partea șefilor nepăsători care-i sfidau (pe fluturașele de retribuții, la rubrica “rețineri” apărea sec motivul “social”). Primele proteste au început spontan în seara de 14 noiembrie, când muncitorii din schimbul de noapte de la secția “Matrițe” a întreprinderii de autocamioane “Steagul Roșu” au refuzat să pornească utilajele. Șeful de secție nu a avut curajul de a “raporta evenimentul” conducerii Uzinei, decât pe la 5:00 dimineața, când spiritele erau deja încinse, vestea făcând înconjurul platformei. La ora 7:00, când au venit muncitorii din schimbul I, tensiunile s-au amplificat iar protestele s-au intensificat. În atare situație, un grup mare de muncitori a mers la “pavilionul administrativ” pentru a pretinde drepturile lor legitime, dar neobținând nicio explicație, au vociferat și au spart geamurile imobilului. Știrea s-a răspândit instantaneu pe întreaga platformă industrială, astfel că în jurul orei 8:00 dimineața s-au adunat la porțile uzinei circa 4.000 de muncitori indignați și nervoși. În jurul orei 11:00 s-au coagulat și, mare parte din ei au pornit în marș (“Marșul Șubelor”) către Comitetul Județean de Partid pentru a-și striga nemulțumirile și “a cere socoteală” autorităților. Pe parcurs, mulți dintre protestatarii strânși la poarta întreprinderii, de teamă au abandonat ori s-au pierdut pe drum, dar în final, tot au ajuns vreo câteva sute în fața sediului Comitetului Județean de Partid din centrul municipiului Brașov.

De precizat că pe traseu s-au mai alăturat și alți cetățeni ai orașului, atrași ca un magnet, muncitori de la alte întreprinderi precum “Hidromecanica”, elevi, studenți și brașoveni de rând, care s-au solidarizat pe loc cu demonstranții, strigând cu toții revendicări cu caracter social precum “Vrem banii noștri înapoi”, “Vrem mâncare la copii”, “Vrem căldură și lumină”, “Nu mai vrem pâine pe cartelă”, “Veniți cu noi” etc. Iar în fața spitalului județean, după mulți ani, s-a cântat “Deșteaptă-te române!”. Important de menționat este faptul că ziua de 15 noiembrie 1987, o frumoasă zi de toamnă târzie ce nu prevestea nimic deosebit, era consacrată mascaradei alegerilor locale, cu rezultatele dinainte cunoscute (99% în favoarea reprezentanților PCR), care se desfășurau după tipicul știut: simularea votării, mimarea numărării voturilor, anunțarea rezultatelor în mod triumfalist, aclamarea “aleșilor” învingători, după care festinul de marcare a victoriei, cu participarea celor “chemați”. Contrastul flagrant dintre atitudinea și comportamentul de huzur al notabilităților vremii din partid și structurile de forță pe de o parte și, austeritatea la care erau supuși oamenii de rând pe de altă parte, a generat creșterea gradului de nemulțumire și indignare a cetățenilor ajunși în pragul revoltei și declanșării nemulțumirilor sociale dar mai ales a umilințelor la care erau supuși (siliți să aclame și să preamărească exact ce detestau mai mult). În jurul orelor prânzului, muncitorii brașoveni de la “Steagul Roșu”, “Tractorul” și alte întreprinderi, și-au înfrânt frica și, fără ezitare au luat cu asalt clădirea “județenei de partid”.

Primarul Calancea și primul-secretar Preoteasa au încercat inițial să-i oprească, dar prin aroganța lor “au pus gaz pe foc” iritându-i mai mult, situația devenind explozivă. Intrați în interiorul Comitetului Județean de Partid, manifestanții au găsit în luxoasele încăperi (dotate cu televizoare color, aparatură electronică scumpă, fotolii confortabile, cristaluri etc) numai bunătăți la care cetățeanul de rând nu avea atunci acces, pregătite special pentru “chiolhanul” de după victorie: salam de Sibiu, șuncă de Praga, mușchi file, cașcaval, banane, portocale, pepsi-cola, whiskey, șampanie ș.a, ceea ce i-a înfuriat și mai rău pe demonstranți, care le-au aruncat pe fereastră împreună cu tablourile cu portretele ceaușeștilor, documente de partid, steaguri roșii (cele tricolore, nu) pe care apoi le-au incendiat în stradă, arzând ca o torță în piața din centrul Brașovului. Evident, această stare de fapt, totalmente neașteptată și scăpată de sub control, a “pus pe jar” toate autoritățile, intrate în panică, neștiind cum să mai intervină. După ce s-a luat legătura cu Bucureștiul, inclusiv cu “Cabinetul 1”, care a ordonat reprimarea imediată cu toată fermitatea, în dupăamiaza zilei de 15 noiembrie, către seară (amurgul se lăsa în noiembrie în jur de ora 17:00), au fost luate măsuri draconice, fiind trimise de urgență și “întăriri” din Capitală, în frunte cu ministrul de interne, Tudor Postelnicu și generalii Constantin Nuță (comandantul Inspectoratului General al Miliției) și Emil Macri (șeful Direcției a III-a din Securitatea statului) cu misiunea de “a face ordine” în Brașov. Securitatea și unitățile militare ale Armatei, au fost puse în stare de alertă și scoase în oraș “la vedere” împrăștiindu-i pe manifestanți. Miliția, care inițial era implicată în măsuri de ordine pentru prevenirea eventualelor evenimente negative de la secțiile de votare, a fost și ea alarmată și, în mare parte (efectivele ei au fost organizate în patrule de stradă) trimisă în locurile “fierbinți” pentru acțiuni represive.

În același timp, intrările și ieșirile în și din Brașov au fost blocate (orașul izolat) iar la uzinele de pe platforma industrială s-a instituit pază militară. La adăpostul întunericului, în seara și noaptea respectivă, au fost operate peste 300 de arestări, fiind ridicați din stradă sau de la domiciliu, “răzvrătiții” identificați, cu toții fiind duși la Miliție pentru “cercetări”. Aici au fost bătuți crunt, schingiuiți, torturați cu bestialitate de către lucrătorii locali și de cei aduși special în acest scop, cu toții coordonați de mr. Alexandru Ionaș – Șeful Serviciului Cercetări Penale al Miliției Județene Brașov, care, în acele împrejurări a dovedit mult zel în executarea ordinelor de reprimare a revoltei. A urmat apoi o anchetă dură, condusă de însuși generalul Nuță zis “Satrapul”, care a vizat nu doar pedepsirea fizică a “rebelilor” ci și smulgerea de informații detaliate referitoare la participanți, lideri și mai ales cum a pornit și s-a alimentat “răzmerița”, sau cum s-au unit muncitorii de și-au putut înfrânge frica. În data de 17 noiembrie, după două zile de anchetă milițienească susținută, în care s-a procedat și la “trierea răufăcătorilor”, 61 dintre ei au fost socotiți infractori înrăiți, primind mandate de arestare preventivă pentru ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, faptă penală de drept comun, prevăzută și pedepsită de articolul 321 din codul penal (de atunci). Cei 61 de inculpați au fost duși cu duba (transferați) la Direcția Cercetări Penale a IGM (unde comandant era celebrul și temutul colonel Tudor Stănică) pentru continuarea și definitivarea urmăririi penale, fiind apoi introduși în arestul unității (acolo unde în 1985 fusese torturat și ucis în bătaie cunoscutul disident anticomunist Gheorghe Ursu). La Direcția Cercetări Penale a IGM au fost preluați în anchetă de către ofițerii acestei formațiuni, care în colaborare cu colegii lor de la Direcția a VI-a (de cercetări penale) a Securității (condusă de nu mai puțin celebrul colonel Vasile Gheorghe zis “Grenadă”, torționarul lui Paul Goma), au continuat și mai “temeinic” interogatoriile și cercetările începute cu cruzime la Brașov. De subliniat că, Direcția CP a miliției ca și cea a Securității (Direcția a VI-a) aveau sediile în același imobil din Calea Rahovei nr. 39 (astăzi George Georgescu, nr. 3) iar în subsol, arestul comun, unde “politicii” erau supuși unor torturi fizice și psihice îngrozitoare. Inculpații, incriminați de “huliganism” (ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice), distrugere de bunuri și alte fapte care în alte împrejurări erau de competența unei secții de miliție și nu de ditamai Direcția CP (care de regulă cerceta cauze complexe, nu “mărunțișuri” cum erau atunci considerate actele de dezordine) au fost anchetați în regim de urgență și în nici două săptămâni, “dosarul” lor penal a fost finalizat prin trimiterea în judecată a celor 61 de împricinați (selectați din cei peste 300 de reținuți în 15-16 noiembrie 1987) găsiți vinovați de tulburările de la Brașov, considerate de regim drept “cazuri izolate de huliganism” fără nici o tentă politică. Însuși ministrul de interne Tudor Postelnicu și alți înalți ofițeri de miliție și securitate s-au implicat direct în anchetă, dirijând-o în sensul stabilit – infracțiuni de drept comun, nimic politic deoarece, așa cum se știe, comandantul suprem Nicolae Ceaușescu nu admitea că în România anilor ’80 mai există fapte îndreptate împotriva regimului și deținuți politici. Simulacrul de “proces public”, cu sentința dinainte stabilită și bătută la mașină, organizată în detaliu de Miliție sub atenta coordonare a generalului Velicu Mihalea – adjunctul lui Nuță la șefia IGM – în colaborare cu celelalte autorități, s-a desfășurat în ziua de 3 decembrie 1987 în Clubul Întreprinderii de Autocamioane “Steagul Roșu” Brașov, cu participanți în sală minuțios selecționați și instruiți și cu pază militară la uși și ferestre. Împricinații au fost aduși sub pază cu autobuze speciale de la București. “Judecata” a durat aproximativ o oră și jumătate iar la final, “judecătorii” au decis pentru toți “huliganii” și “derbedeii” multă “clemență”, pronunțând pentru toți pedepse cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dar cu “executare la locul de muncă”, procedura din acea vreme permițând acest lucru. Numai că “locul de muncă” a fost stabilit tot atunci, pe cale administrativă de autoritățile statului (miliție, partid, primării), în cu totul alte localități decât cele de domiciliu, ceea ce echivala cu o veritabilă “deportare” și trimiterea lor în domiciliu forțat; iar de punerea în aplicare a acestor dispoziții s-a ocupat tot miliția ceaușistă care, direct de la judecată i-au dus cu dubele la noile locuri de muncă – stabilite de autorități – luând totodată și măsurile corespunzătoare de “dare în primire” a acestora organelor de partid și de miliție (unde aveau obligația de a se prezenta zilnic și a semna într-un registru de prezență) spre a fi supravegheați îndeaproape. La scurt timp după condamnarea și deportarea demonstranților de la Brașov, răspândiți care-încotro în întreaga țară, despărțiți brutal de familii și prieteni, a fost emis Decretul nr. 11/ ianuarie 1988 prin care se amnistiau toate infracțiunile pedepsite cu până la 10 ani de închisoare și cum faptele imputate (ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice) se încadrau în prevederile acestui act normativ, protestatarii brașoveni au fost exonerați de răspunderea penală, fiindu-le “albit” și cazierul judiciar. Numai că, decretul de amnistie nu a șters și traumele suferite prin represiunile îndurate, mai ales îndepărtarea de familii și apropiați și mutarea lor silită în alte localități (de domiciliu obligatoriu). Cum “deportarea” lor a fost considerată măsură administrativorganizatorică, bravii muncitori brașoveni au rămas în continuare pe loc, în domiciliu forțat, unii chiar internați în spitale psihiatrice, neputându-se întoarce acasă decât după Revoluția din decembrie 1989. Pe linie de partid, de asemenea s-au luat măsuri drastice împotriva celor găsiți vinovați de faptul că n-au fost în stare să preîntâmpine revolta. În Adunarea Generală a oamenilor muncii de la întreprinderea “Steagul Roșu”, dinainte regizată, în care cei selectați (și instruiți) să participe i-au înfierat cu mânie proletară pe “răzvrătiți” cerând pedepsirea exemplară a acestora, unii chiar propunând condamnarea lor la moarte, pentru înaltă trădare a cauzei socialismului și că au făcut de rușine breasla și comunitatea. În final, s-a decis demiterea și excluderea din PCR a întregii conduceri a întreprinderii (15 persoane), iar directorul tehnic și șeful serviciului plan-dezvoltare, găsiți principalii “țapi ispășitori”, au fost deferiți justiției sub învinuirea de “penalizări nejustificate”. În acea atmosferă apăsătoare, în care fiecare nu știa cum să-și mai pună “țărână în cap”, s-au dictat și alte sancțiuni disciplinare celor făcuți răspunzători de neîmpiedicarea revoltei, de natură a-i intimida și descuraja pe alții care ar îndrăzni să vorbească ori să procedeze la fel. Securitatea, în încercarea ei – reușită – de a se eschiva de la “a da socoteală” în fața Partidului și comandantului suprem pentru cele întâmplate în 15 noiembrie 1987 la Brașov, a pus totul pe seama Miliției ca fapte de huliganism și dezordine publică, de resortul acesteia. Atât în privința sarcinilor de reprimare cât și a responsabilității pentru eșuarea prevenirii mișcării revendicative. Iar Miliția, prin “cozile de topor” ale ei și slugile obediente regimului, a “înghițit hapul” dând dovadă de mult zel în executarea ordinelor criminale ale partidului și Ministerului de Interne de a acționa cu sălbăticie împotriva semenilor lor și totodată, au suportat cu fățărnicie criticile aduse și sancțiunile primite că n-au cunoscut și prevenit faptele. Și în cel mai pur stil ceaușist, s-au găsit vinovați printre unii milițieni cu funcții inferioare și activiști locali care n-au raportat din vreme “starea de spirit negativă” existentă în rândul muncitorilor brașoveni. Astfel, șeful Biroului de Miliție economică de pe platforma industrială a fost destituit din funcție și mutat într-o altă garnizoană (pe un post inferior), împutându-i-se neluarea măsurilor de prevenire adecvate. Ceea ce n-au știut și n-au prevăzut nici milițienii, nici Securitatea, nici Partidul este că măsura deportării curajoșilor muncitori brașoveni revoltați la 15 noiembrie 1987 “s-a întors ca un bumerang” împotriva regimului politic ceaușist, care voia să-i reprime cu asprime. Represiunile aplicate nu au condus la intimidarea și timorarea acestora și a celor din jur, ci din contră a dus la multiplicarea și propagarea stării de spirit anticomuniste în toate zonele țării, acolo unde brașovenii au fost “încadrați” cu sila, ei fiind imediat “adoptați” de localnici și chiar de unele autorități de acolo, scârbiți cu toții de sistem, pactizând și solidarizându-se rapid cu ei. Primii care au informat opinia publică din România cu privire la cele întâmplate la Brașov, încă din acea noapte de 15 noiembrie 1987 au fost cei de la Radio Europa Liberă, după care, vestea a făcut înconjurul lumii. La 2 ianuarie 1990 s-a constituit la Brașov “Asociația 15 noiembrie 1987” care funcționează și în prezent, luptând și apărând drepturile membrilor ei, bravii muncitori brașoveni revoltați împotriva sistemului. În fiecare an, în jurul datei de 15 noiembrie, se organizează un cros memorial, în care este reconstituit traseul parcurs în acea frumoasă zi de toamnă: Roman SA – Calea București – Bd. 15 Noiembrie – Prefectura Brașov. Actualmente, Muzeul Județean de Istorie Brașov, situat în Piața Sfatului, găzduiește într-un spațiu special amenajat, expoziția “15 Noiembrie 1987, Brașov” în care sunt prezentate aspecte semnificative ale mișcării muncitorești din acea zi istorică. O mare dezamăgire pentru eroii brașoveni care și-au riscat viața pentru libertate, demnitate și corectitudine, ca de altfel pentru orice om de bun simț, este aceea că, după Revoluție, torționarii care i-au bătut, schingiuit și maltratat la Miliția Brașov și la Direcția Cercetări Penale n-au răspuns pentru faptele lor, ba chiar unii au fost avansați, precum mr. Ionaș, ajuns general (chestor), numit după 1990 într-o înaltă funcție publică. Data de 15 noiembrie 1987 este o zi mare în istoria recentă a României. Revolta muncitorilor brașoveni a constituit o lovitură năprasnică dată sistemului politic comunist, care, chiar dacă nu a cedat imediat, s-a șubrezit din temelii, astfel că se poate concluziona pe drept cuvânt că reprezintă preludiul Revoluției din decembrie 1989, care a dus la prăbușirea definitivă a comunismului în România.

Horațiu Măndășescu