BUCLE DE VIAȚĂ – FLORIAN LAURENŢIU STOICA

BUCLE DE VIAȚĂ

Iată a venit şi o zi de 13, noiembrie 2014, un confrate mi-a amintit că această zi de joi, în care mi-am lansat volumul Bucle de lumină, acest Brumar având ca praznic Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur (Chrysostom), arhiepiscopul Constantinopolului şi Sf. Antusia mama sa, fiind în acelaşi timp şi lăsatul secului pentru apropiatul Crăciun al naşterii Mântuitorului.
Oare de ce a făcut această paralelă cu una din cele mai importante figuri ale patologiei creştine? A considerat că mare parte din creaţiile mele pot înnobila prin dicţie şi admiraţie figurile celor ce le parcurg.
Am constatat că la Sala Dalles, îmi spune un şters administrator, repetând probabil de sute de ori că odinioară şi Regele Mihai a fost pe aici, că lucrurile s-au schimbat mult de când am intrat în această impunătoare sală. De pe vremea copilăriei mele! Aceasta este o chestiune de timp…
Aşa este şi văd dintr-odată că această acum prăfuită clădire, cu un anticariat care îi blocheaza intrarea din motive de rentabilizare, este cu totul alta, are măreţia şi luminozitatea anilor’50.
Dau să intru şi un păzitor îmi spune că puştii nu au ce căuta pe acolo. Eram în uniforma de şcoală. O masă de oameni participau (nu cred că din convingere, sau poate că da) la omagierea tovarăşului Stalin, generalisimul, marele conducător a tuturor neamurilor inclusiv a românilor.
Se spunea că trebuie moral susţinut, că suferă, dar el conduce în continuare, că viaţa lui pusă în slujba propăşirii popoarelor inclusiv a poporului român, trebuie să fie salvată, că el este chezaşul libertăţii popoarelor de pretutindeni…
Uşuit de cei de la intrare, nu pot ca să nu observ, în holul mare, intens luminat, în contrast cu restul zonei, cum coloane de oameni, îmbrăcaţi în costume negre, cravate negre, pantofi negri, paltoane negre, dar cu cămăşi albe, încruntaţi, intrau în hol şi după garderobiere, intrau în sală. Ca să vezi sala în care cu nişte ani înainte venise şi Regele la o festivitate; oare ce o fi căutat el acolo, că acum deja era plecat departe undeva, pe la Versoix.
Am luat-o pe jos, că oricum eram de prisos, am mers spre biserica Sfânta Vineri, vis-a-vis era şi Tribunalul de sector, apoi pe Theodor Speranţia spre casă, pe Crişan (Horia, Cloşca şi Crişan). Trec de Dristor, de Blaj şi iaca ajung pe stradă, iau dreapta ca să merg spre casă.
Nimeni nu mi-a spus cam cine era acest Theodor Speranţia, care avea aşa o stradă, de fapt un bulevard; care pleca să spunem de la Bariera Vergului şi până hăt, la Poşta Vitan. Acum cu un autoturism, când nu e aglomeraţie, l-ai putea parcurge în circa 10 minute pe noul Bulevard Decebal. Atunci, pe jos, îţi trebuia (funcţie de vârstă, vreo oră şi ceva). Speranţia acesta cine a fost de fapt? Academician român (comuniştii nu i-au schimbat numele străzii precum în prezent PNCD-iştii, care au botezat fără noimă mari bulevarde din Capitală că doar puterea le permitea). A trăit în perioada, 4 mai 1856 – 9 martie 1929; folclorist, membru corespondent al Academiei. A publicat masiv Anecdote între anii 1898-1928. Proză Popa cel de treabă; teatru (Mama soacră 1894); povestiri pentru copii (Chiţibuş cel drăguţ 1903); romane (Feigheală 1902 şi Mă-nşeală 1921). Introduce în literatura populară română Tipografia „Clemenţa”, în 1904.
Mă mişc în continuare. Iată, tramvaiul 25 vine pe Agricultori, o ia apoi stânga pe Th. Speranţia, opreşte la Cloşca, apoi la Capăt la Bariera Vergului.
Când face la stânga în dreptul străzii mele – Crişan – încetineşte atât de mult că poţi, cu o mică dibăcie, să cobori din mers; numai de la clasa a doua că puteai să deschizi uşile din lateral. Într-o zi de iarnă, prin `54, ca de atâtea ori am coborât din mers, că până la Cloşca erau vreo două sute de metri dar aşa „coboram” chiar în faţa străzii mele, ceva gheaţă fiind pe jos, am alunecat – bine că nu m-am dus sub roţi precum Labiş – prilej în care mi-am spart un dinte din faţă şi ceva julituri la genunchi.
„Ia zi drace ce poznă ai mai făcut?” m-a întâmpinat bunica. Nimic maică, am alunecat pe gheaţă.
Dar acum drumul meu e altul, trec prin faţa frizeriei unde pe vremuri – adică nici mai mult nici mai puţin cu doi ani în urmă aveam cinci ani – şef era unul Caşcote.
Toţi din familie ne tundeam la el, iar la sărbători cei maturi chiar se bărbiereau. Povestea multe fleacuri, dar era foarte atent la ce spuneau „tunşii” ori „bărbieriţii”. Mie îmi aşeza pe scaunul tunsoarei o scândură soioasă, ca să am înălţimea necesară de tuns. Iar din lateral, când mă tundea, mă proptea cu burta lui foarte proeminentă. În fine, toţi ai mei spuneau că este cel mai bun, având o oarecare faimă în zonă.
Nu ştiu din ce neam era, că pe stradă erau evrei, armeni iar în spatele ei erau ţigani.
Ţiganii plecau dis-de-dimineaţă nu ştiu unde şi se întorceau spre seară. Erau respectuoşi şi nu interacţionau absolut cu nimeni. Doar de sărbători întrebau la poartă dacă pot face vreo urare. Erau frumos şi curat îmbrăcaţi iar bunicii, ori părinţii mei le ofereau diverse bunătăţi şi ceva bănuţi. Mi-i amintesc cu o nedisimulată plăcere. Cu atât mai mult cu cât la şcoală, 69 Calist (acum demolată ca şi străzile copilăriei) erau nişte figuri pitoreşti.
Vis-a-vis de casa noastră de la nr. 11 era o familie de evrei. Mama Şely, o evreică mai mult lată decât înaltă, îmi dădea de Paştele lor, maţis, dulciuri, mângâindu-mă pe creştet. Mă Flori, tu eşti un pui de jidan, ai părul roşu, eşti alb la faţă, eşti pistruiat aşa că tu (şi mă strângea la piept) o să vii cu noi, că în curând vom pleca. Am considerat în mintea mea de atunci că vor pleca undeva departe, foarte departe pe la Predeal ori Braşov, unde oricum îţi trebuia un fel de paşaport ca să ajungi pe acolo.
Ceva mai târziu, am auzit de la unchiul Hary, care o iubea pe una din frumoasele ei fiice, că pleacă în Palestina. De asta nu auzisem absolut deloc.
Revenind la parcursul meu, mă uit cu frică la frizeria lui Caşcote. Murise cu vreun an şi ceva înainte înjunghiat, se spunea de un ţigan. Mai târziu am aflat că situaţia nu era chiar aşa. Juca în draci cărţi (eu ştiam doar popa prostu’ iar ai mei jucau tabinet). Că apoi ascundea cărţile de joc sau nu ştiu ce făcea, că la un moment dat unul avea patru cărţi de un fel şi credea ca a luat toţi banii iar Caşcote avea şi el aceleaşi patru cărţi. Cel păcălit a scos cuţitul şi pac! Chestia asta a îngrozit pe toată lumea, a venit Gaz-ul miliţiei, l-a luat pe cuţitar, care nu a fugit – şi aşa s-a terminat toată hărmălaia cu zeci de privitori de la ceva distanţă.
Nu-mi imaginam cum este un om înjunghiat. Ştiam cum este porcul. Bunicii, cu porumbul de la ţară, creşteau în fiecare an un porc (nu aveau voie doi). Inainte de Crăciun venea un nene, îi infigea cuţitul în gât, răcnea ceva porcul, strângea bunica sângele, apoi îl pârlea cu paie.
Porcul rămânea cu o gaură în gât, în rest era mort, dar frumos, galben auriu, din care după ce ăia marii mâncau vârfurile urechilor şi sfârcul cozii, începeau (spre disperarea bunicii) să taie ceva din şorici, dându-ne şi nouă (eu şi văr-miu) câteva bucăţele. Oare frizerul era aşa ca porcul întins pe o uşă veche, unde avea loc pârlirea? Comparând, în mintea mea, nu am văzut o mare diferenţă. Aceasta, probabil, a făcut prin natura împrejurărilor, să „recunosc” în timp, vreo unsprezece morţi (că altfel nu ţi-i dădea de la îmbălsămare acasă) fără ca să am pe moment un sentiment de frică ori de apăsare.
Ajung în dreptul casei şi ce văd? O „Volă” şi o „Lamă” care puneau la pământ toate amintirile copilăriei mele. Trebuiau să facă loc noului, actualului Bulevard Decebal. În cupa „Volei” au fost prinse, din podul casei, cărţi, ziare vechi, diverse manuscrise care nu au mai putut fi salvate şi care au dispărut pentru totdeauna.
Cu ceva ani în urmă, mama, primise de la MTTC, un apartament de patru camere în Drumul Taberei.
Adolescent fiind, am avut o imensă bucurie, că, în fine, aveam camera mea (auzi, o cameră întreagă numai pentru mine!) fără ca să treacă nimeni prin ea. Aveam balconul meu, două băi şi în fine dintr-o cameră se vedea până în zare, un uriaş lan de grâu în care câteva batoze, munceau de zor. Era o simbolică îngemănare între viaţa de oraş, cu tot confortul de atunci şi imaginea lanurilor de la ţară unde îmi petreceam vacanţele de vară şi aceleaşi batoze (de fapt altele) munceau lanurile coapte.
Aşa că m-am întors de la casa demolată de pe strada Crişan, nu mai avea nici un rost să mai rămân acolo, murise în sufletul meu pentru totdeauna, copilăria şi adolescenţa mea. Am luat-o pe „Raion”, adică pe Th.Speranţia, am trecut atent pe lângă „Lupiţii”. De ce atent? Păi pe această stradă în afara „capetelor” ei, locuiau ţigani, stabili. Am intrat o dată până pe la jumătatea ei, la unul din colegii mei de primară. Aveam sarcina de la şcoală să fac lecţiile cu unul din clasă, ţigan.
Un băiat zurbagiu, frumos, şi care, întrebat ce vrea să se facă atunci când va fi mare, a răspuns sincer. Gunoier ca şi tata! Majoritatea au râs. Eu nu. În definitiv cineva trebuie să facă şi această treabă, aşa că eu am continuat pentru o perioadă să-l meditez. Până când? Până într-o zi, când, încercând să intru pe stradă nu am mai fost lăsat. Erau două GAZ-uri (un fel de Aro-uri ruseşti) unul la intrarea şi altul (am aflat mai târziu) în partea cealaltă. Se fugăreau nişte oameni, apoi am auzit un ţipăt şi apoi linişte. Miliţienii i-au luat pe victime, evident cele care erau în viaţă, pentru declaraţii, că agresorii au fugit peste case.
De atunci am fost mutat pentru un timp, pe o altă stradă, care cred că este și acum Anestinelor – în sectorul trei – ca mic meditator. Stradă e pretenţios spus, că dacă deschideau ferestrele aşezate una faţă de alta, locatarii îşi puteau da mâna. Mi se spunea „profesorul”, fiind singurul bălan care mergea pe acolo.
După strada Lupiţei o iau spre Maternitate. Era întinsă pe un colţ de stradă. Mic fiind, atunci când treceam pe acolo cu părinţii mi se explica faptul că pe acolo vin copiii când vor berzele. Înaintez spre Vitan şi Căuzaşi. La intersecţie cu Poşta Vitan care acum e abandonată de Romtelecom ba chiar are şi o bulină roşie. Ce nenorocire! Această clădire înainte să fie „predată” la Romtelecom era considerată ca un refugiu, antiatomic. Oare unde este acum adevărul?
Încerc să o iau spre Turturele unde am făcut muncă patriotică pentru edificarea şcolii ca mai târziu să parcurg ciclul V-VII, la şcoala „Donca Simo”. Cine era „Donca Simo” – un fel de „Sfântă” comunistă, alături de Vasile Roaită, Filimon Sârbu, Olga Bancic ori Elena Pavel.
Fiecare orânduire îşi caută sprijin pe cei care îi consideră eroi. Aceştia, prin prisma istoriei, au fost de tot râsul. Ce a făcut Donca Simo? În 1936 a fost condamnată la Craiova alături de alţi 19 susţinători printre care şi Ana Panker (Hanna Robinsohn); aceasta din urmă, după o masivă instruire la Moscova, fiind impusă la Prima Conducere Comunistă a României hotărând marile masacre din perioada anilor cincizeci.
Merg înainte că sunt dat lipsă la Sala Dalles. Într-un fel, m-am rătăcit în labirintul istoriei.
Aşa că trec pe lângă comisariatul de Miliţie (aoleu câte maşini şi infractori încătușati pe acolo!) dau spre intersecţia, una care duce spre Mina Minovici (acum demolată) şi cea care duce spre cinematograful Alexandru Sahia. Mare cinematograf, bordat de o gramadă de cofetării, magazine de tot felul, un fel de Calea Victoriei în miniatură. Prind la pas, trec prin faţa bisericii Sfânta Vineri, demolată sub comanda unui derbedeu pe care l-am întâlnit după’90. Se lăuda cu această ispravă deoarece nici un muncitor serios nu a vrut să o demoleze. Unii arhitecţi au găsit soluţii ca să izoleze biserica şi să o reabiliteze. Acest mărginal lucrător al securităţii i-a îmbătat pe nişte amărâţi retardaţi care au consimţit în numele grandioasei construcţii ce se va realiza în viitor, să „tragă” cu odgoane metalice biserica la pământ. Conducătorul acelei acţiuni a fost pedepsit de Dumnezeu cu vârf şi îndesat. O iau înainte spre Vulturul de Mare „cel cu şarpele în gheare” şi Bărăţiei, cu Biserica Catolică. Magazinaşe cochete, nu prea putea intra oricine, oricum trebuia să ai măcar încălţămintea curată. Scap de corsetul istoriei şi ajung spre pasajul Bucureşti.
Această „gaură” sub pământ s-a făcut cam repede, fiind prima din Bucureşti. La ce o fi trebuit, că puteam traversa şi pe jos, că maşini nu erau aşa de multe pe atunci, iar acum acest magazin Bucureşti, emblemă a comerţului românesc, a fost de mult închis fiind o ruină tot atât de emblematică. O „tai” spre Spitalul Colţea, Intercontinental şi ajung la Dalles. Primesc mai întâi reproşuri (te căutăm de vreo zece minute, unde ai dispărut?) apoi laudaţii, îmbrăţişări cu tot tacâmul de abundenţă a bufetului suedez. Cu „Bucle de lumină” și programul artistic aferent te-ai întrecut pe tine. Ia uite domnule! Dalles-ul nu mai e atât de luminos, dar pot şi eu care am crescut ca să fiu cinstit într-o mahala (fără mahalagii), spun asta pentru că pe strada Crişan a locuit celebrul actor Dem. Hagiac, directori de mari intreprinderi ori foşti mari proprietari în cea mai mare parte lefteriţi de sistemul comunist cu familii care deşi nu o duceau bine, nu arătau acest lucru. Apropo, o replică a actorului amintit nu din filmele unde a jucat precum „Moara cu noroc” ori „Porto-franco” ci într-un sketchi de prin anii’60 care suna cam aşa: „Ia spune-mi, ai privit vreodată un fluviu drept în ochi?”
Această replică nu atât că am învăţat-o pe dinafară, dar mi-a influenţat într-un fel peroraţia către diverşi interlocuitori, în sensul că atunci când nu ai suficiente resurse verbale să contracarezi pe cineva, îi pui o formulă „bombă” menită să îi anihileze eventuale ditirambe. Prin lansarea volumului de poezie, am reuşit să realizez un vis de-al meu din copilărie când ciopleam diverse lemne crezând că sunt un pui de sculptor, ba am făcut o instalaţie de electroliză de a luat foc o bună parte din firele de curent din curte, iar când a venit unchiul meu Hary, ceva cunoscător în ale electricităţii, s-a îngrozit.
Fără a fi un proteguitor al vremurilor trecute, Horaţiu ne-a transmis „laudator temporis acti” (lăudător al vremurilor trecute) ca o maximă ce nu trebuie să ne întoarcă în trecut, dar care se cade a medita asupra sensului ei adânc.
Experienţe, experienţe şi această înmănunchiere de artă plastică şi poezie, putând fi criticată de profesioniştii specializaţi pe domenii în pasiunea vieţii lor, dar per total, sper, că am realizat un spectacol atât de necesar sufletului meu dar şi a auditoriului care s-a dovedit formidabil.

Recenzie:

LANSAREA VOLUMULUI DE POEZII BUCLE DE LUMINĂ DE FLORIAN LAURENŢIU STOICA (STOIKA)

Cenușiul zilei de joi 13 noiembrie 2014, mi-a fost iluminat de desfășurarea unui eveniment cultural de excepţie, care a reușit să îmi alunge, oboseala acumulată în orele de program și să-mi înnobileze pentru câteva ore existenţa, cu bogăţia conţinutului său. Este vorba despre lansarea cărţii de poezie Bucle de Lumină a polivalentului artist și om de cultură Florian Laurenţiu Stoica (Stoika), publicată la Editura Semne, București în 2014. Cu o ţinută grafică elegantă și sugestivă, îmbrăcată într-o strălucitoare și luminoasă haină de gală, această carte odihnitoare, completează fericit domeniul de creaţie al unui contemporan remarcabil, un om dăruit artei și societăţii, un împătimit al actului de creaţie artistică, pentru care sculptura, pictura și poezia sunt teritorii, de exprimare emoţionantă și convingătoare, a unei prolifice conștiinţe creatoare.

Florian Laurenţiu Stoica, descendent și continuator al unei familii de elită, cu rădăcini în boerimea de vază a evului mediu românesc, reprezintă el însuși cu succes elita societăţii românești contemporane și prin tot ceea ce face întreprinde și realizează în domeniul pragmatic al derulării afacerilor profitabile, în domeniul civismului și al exprimării și afirmării și susţinerii valorilor culturale ale societăţii civile în democraţia contemporană și la urmă dar nu mai puţin important, performant în domeniul propriei creaţii artistice și literare, demonstrează cu putere că identitatea românească inconfundabilă și necesară, într-o lume inundată de valul nivelator al proceselor de globalizare, are forţa și resursele de exprimare pentru a-şi asigura continuitatea, și pentru a constitui pentru prezentul trăit și pentru generaţiile viitoare, un scut de apărare și păstrare a valorilor culturale românești autentice și pline de vigoare și originalitate.

Dimensiunea principală a creaţiei poetice reflectată în temele tratate în volum este în opinia noastră patriotismul, sentimentul apartenenţei, ilustrat prin referirile, pline de respect și admiraţie la trecutul familiei, strămoșii care ne privesc și ne veghează, ”Vin de demult,/ Veacurile îmi tulbură gândurile/ Dar dedesubpt,/ Sunt sigur că moșii mei, admiră prezentul și mai ales valorile” (Strămoșul).

Marcat de un sentiment al datoriei și reponsabilităţii faţă de străbuni, autorul se înclină cu admiraţie în faţa faptelor lor, ”Sunt răspândiţi, pe’ntinsul ţării/ Ei, Stoika, multiseculari, în datini/ Au înfruntat istoria printre străini/ De strajă au fost pe ale ţării fruntarii” (Ai mei strămoși). Integraţi în eternitatea destinului omenesc ”un bulgăre de lut”, adeseori fără a le fi fost recunoscute în timpul vieţii eforturile pentru apărarea ţării, așteaptă din partea urmașilor, ”Ca datorie morală, dezbrăcată de orgolii” salvarea numelui, poetul recunoscâdu-le o dată în plus măreţia și nobleţea ”N-au nevoie de nimic, ei sunt istorie./ Nu creșesc milă, doar relevaţi,/ Au fost genii oameni mari și elevaţi/ În lume au lăsat, dovada peremtorie” (Ai mei strămoși). Poetul se legitimează și ca o conșţiinţă trează, atitudine coșbuciană de ”suflet în sufletul neamului” atent și fin observator al realităţii timpului trăit, văzută cu ochi critic și necruţător, judecată și evaluată cu luciditate, și cu o dorinţă de sancţionare și îndreptare a multelor aspecte, ce nu fac cinste societăţii românești contemporane, atitudine civică de înalt patriotism ilustrataă în poeme descriptive de observaţie acidă ”Blocuri măreţe construite mai mult cu muncă și cu ură./ Oamenii, iarna, tremură, nu-și plătesc întreţinerea, îi taie la căldură/ Construim în dorul lelii, mâzgălim pereţii, orașu-i plin de gropi/ Avem sărbători cu nemiluita, ne rugăm fals, ne spovedim la popi/ De vinerea orașul se golește, pleacă fiecare la mare/ ori lamunte, să toace bani cu nemiluita,că-I tare-/ Apoi, se strâng găștile pe stadioane, aruncă fumigene, se bat în parte cu forţele de ordine/ Anină sloganuri, mâzgălite’n pripă, ades jignitoare/ Vezi, doamne, pentru’ncurajare, deranjează zone minoritare/ ”Fetiţele ” sunt răpite de gipane ce ies din oraș pe-ntunecate/ ”Cadânele” supuse ascultă când vor păși în palate”. ( Bucureștiul)

Căutarea unei speranţe, a unui echilibru posibil, într-o lume invadată de tentaţia lăcomie și povara acumulării fără margini pentru fiecare este, imaginată ca rezultând din încă văluirea buclelor de lumină divină, imagine de sorginte creştină ce dă de fapt și titlul volumului oferind o speranţă și alinare și pentru cei umili și lipsiţi de avere, ”Umilul să spere/ Cel fără avere/ Că sus e o cărare/ Pentru fiecare” (Bucle de lumină).

Între temele de meditaţie lirică din volum sunt prezente cele legate de marile religii, iudaismul, Islamul, Budhismul, cu accent pe valorile tradiţionale ale creștinismului ilustrate în poezii ca Toţi suntem egali, Dorinţă ultimă, El, Paștile, Meditaţie creștină, Călăuză, Dedicaţie. Mesajele sunt pline de pioșenie dar reflectă și înţelegerea fundamentală, a condiţiei umane în relaţie cu divinitatea dar și a umanismului, al iubirii, credinţei și moralei religoase profunde. Poezia de dragoste nu lipseşte din teritoriul liric al creaţiei incluse în acest volum ”Vedeţi, eu cânt iubirea sănătoasă./ Festinul ei, e cum începe/ cei mici nu au cum înţelege,/ Bătrânii nu m-or mai pricepe!”  (rondelul Eu Cânt). Fiorul, frumuseţea, amăgirile și dezamăgirile iubirii sunt cântate în stil romantic și în poeziile Să revin…, Să-mi pese, Nocturnă.

Ecouri din lirica marelui poet al ţărănimii se regăsesc reluate explicit și în poezia Sens de viaţă: ”O luptă-i viaţa deci te luptă!”/ Nu-ngenunchea la efemere legi!/ De cugeţi la a doua Înviere, să alegi, Trăirea ta de realitate poate-i ruptă”. Frământată și plină de îndoieli conștiinţa poetului pune sub semnul întrebării promisiunea finală din cele 9 fericiri ale credinţei creștine soluţia fiind de rostuire fiind una pământească consfiinţită totuși de unirea în faţa altarului. O îndreptare posibilă a relelor din comportamentul omenesc al vremii este oferită clasic prin recursul fabulistic la modele din natură în poemele din finalul volumului Ia aminte, Melcul, Om și pradă. Bogăţia emoţională a volumului este amplificată de paginile cu reproduceri ale unor lucrări de sculptură și pictură asociate mesajului poemelor, care astfel fericit dimensiunea creatoare a personalităţii autorului. Evenimentul a marcat participarea unui mare număr de auditori, personalităţi ale vieţii culturale și artistice, bucureştene.

Desfăşurarea programului a fost moderată de poeta Doina Bârcă iar prezidiul a fost format din personalităţi de primă mărime ale vieţii culturale.

Prezidiul manifestarii: Nae Georgescu, Florian Stoica, Doina Barca, Floarea Necsoiu, Ion C. Stefan, Geo Galugaru

Au rostit alocuţiuni despre carte poetul Marian Dumitru, profesoara de limba româna Floarea Necşoiu, criticul literar Nae Georgescu, poetul Geo Călugăru, criticul literar și editorul Ion C. Ștefan, scriitorul Florin Grigoriu. Autorul a mulţumit audienţei pentru participare și a exprimat în intervenţia sa bucuria de a fi reușit să adune între coperţile cărţii rezultatul creaţilor sale lirice elaborate de-a lungul a câtorva zeci de ani de viaţă. Au recitat actorii Ioan Arcudean și Doina Ghiţescu, deschizând astfel spectacolul artistic care a acompaniat evenimentul lansării de carte. După vraja poeziei farmecul muzicii autentice a adăugat orelor din după amiaza trăită la Sala Dalles un plus de emoţie și vibraţie sufletească. Au concertat soprana Ana Cebotari, duetul Duo Semiramis-Danciu Alina (harpă) și Cristina Răducan (flaut) precum și formaţia Song Peter Pop/Band.

Evenimentul s-a încheiat cu invitaţia la un moment de socializare în hall-ul sălii prilej pentru participanţi de a schimba păreri despre ceea ce au trait și au aflat în cursul manifestării. Personal aş dori ca semenea momente de graţie existenţială să mi se ofere cât mai des spre bucuria sufletului și a minţii.