BUCUREŞTIUL SUBPĂMÂNTEAN (II)

BUCUREŞTIUL SUBPĂMÂNTEAN (II)

Tot în vastul perimetru al Centrului Istoric, în trecut, mai fiinţau şi băi publice subpământene. Stanislas Bellanger, călător francez prin Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a descris cu lux de amănunte un astfel de stabiliment, amintirile sale, extrem de interesante, datând din 1846: „La Bucureşti există două feluri de băi: turceşti şi valahe… Aceste băi sunt situate în cartierul Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale oraşului. Clădirea care le adăposteşte seamănă pe dinafară cu un stup imens. Am înconjurat-o de trei ori, fără să-i descopăr intrarea, după care l-am întrebat pe domnul G. pe unde se poate intra. Îmi răspunde, arătându-mi o trapă la nivelul pământului, asemănătoare cu cele care astupă deschiderea spre stradă a pivniţelor în unele oraşe de provincie… După ce domnul G. a deschis uşiţa şi a coborât opt trepte, ne-am trezit în mijlocul unei săli rotunde cu o circumferinţă de 30 metri. Pardosită cu marmură albă, îmbrăcată cu marmură roz stropită cu albastru, încăperea era ocupată de jur împrejur de un divan mare, înalt ca un pat de campanie şi căptuşit cu perne comode. Vreo treizeci de lămpi convexe şi concave, cu un diametru de 30 cm, încastrate în plăcile de calcar ale cupolei şi învăluite de aburii groşi care veneau din toate părţile. Răspândeau o lumină stinsă şi adormitoare. Opt stâlpi de granit susţineau bolta amplă a domului şi, din fiecare stâlp, ieşea în afară un robinet de aramă care revărsa în bazinele de marmură cenuşie apa încălzită la temperaturi diferite… Ce linişte stranie domnea în acest loc! Ne aflam oare în împărăţia gnomilor?”.

Mai departe, autorul descrie baia: „Am intrat într-o încăpere boltită a cărei temperatură era mai degrabă caldă. Apa şiroia în toate direcţiile pe pavajul încălzit şi se scurgea printr-o rigolă săpată anume de-a lungul peretelui. Aici n-am stat decât două minute, după care am trecut în a doua cameră, mai mare ca prima, boltită identic şi dotată cu trei cochilii mari de scoică, fiecare alimentată de o ţeavă care curgea în permanenţă. O apă şi mai caldă deborda din cuve, umplând aerul cu aburi atât de fierbinţi şi denşi, încât credeam că mă voi sufoca. După zece minute, care mi s-au părut un secol, unul dintre băieşi a deschis un al treilea cabinet, mai mare ca cele de dinainte şi, fără să mă prevină, m-a împins brusc înăuntru… Această sală era un cuptor încins. Credeam că iau foc… În mijlocul camerei, un vast amfiteatru boltit în leagăn, unde piatra cimentată cu atâta îndemânare încât părea tăiată într-un bloc masiv de granit, se vedea un bazin mare reprezentând o roată al cărei butuc şi obadă alcătuiau o fântână compartimentată. Aici, apa ţâşnea sub formă de jerbă, prin opt ţevi de aramă terminate în cioc de potârniche. Surplusul se scurgea în mici rezervoare invizibile. Patru compartimente erau ocupate de toţi atâţia indigeni cu faţa îmbujorată, care străluceau de fericire… Compartimentele erau încălzite gradat prin conducte subterane”.
Am stăruit mai mult cu acest citat pentru că el dezvăluie, într-un Bucureşti al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, un crâmpei de lume parcă desprins din poveştile celor „O mie şi una de nopţi”. De altfel, aproape tuturor călătorilor străini prin ţările române, capitala Valahiei din veacul XIX s-a dezvăluit ca un oraş al celor mai pregnante contraste, un oraş pitoresc unde Orientul misterios coabita fantastic cu influenţele Europei Occidentale ce se impuneau cu din ce în ce mai multă hotărâre şi repeziciune.
În imediata vecinătate a muzeului „Curtea Veche” îşi trăieşte existenţa biseculară un alt obiectiv turistic, istoric şi arhitectonic important al Capitalei şi anume „Hanul lui Manuc”, construit în 1803, după parcelarea Curţii Domneşti, de către unul dintre cei mai influenţi şi bogaţi negustori şi zarafi (bancheri) ai Balcaniei, armeanul Manuc Mirzaean, prinţ (bei) al Imperiului Otoman. Edificiul seamănă atât cu un bezesten (han) turcesc cât şi cu o mănăstire românească. Subsolul, de fapt o parte din el, a fost amenajat după restaurarea din 1970 în cramă, dar în trecut, a fost folosit, după cum e şi firesc pentru un astfel de stabiliment, ca depozit pentru păstrarea diferitelor alimente şi băuturi. Aceleaşi scopuri le-au avut şi pivniţele altor hanuri construite de-a lungul timpului pe întregul teritoriu al Bucureştilor. Astfel, încă mai avem şansa să admirăm interesantele subsoluri ale „Hanului Hagi Theodoraky” sau „Pasajul Comercial” (confundat cu „Hanul Gabroveni”), ridicat la începutul secolului XIX, restaurat în anii din urmă, situat între strada Lipscani şi strada Gabroveni, cu spectaculoase porţi din stejar combinat cu arabescuri din fontă turnată care, din fericire, au fost salvate şi refăcute întocmai cum au fost în trecut, dar şi cele ale „Hanului cu Tei” construit de negustorii Anastasie Hagi, Gheorghe Polizu şi Ştefan Popovici, în 1833, sau, în fine, pivniţa în formă de tunel a „Cafenelei Vechi”, din strada Covaci, numărul 16, atestată documentar în 1781.
Din păcate, cele mai multe din vechile hanuri ale Centrului Istoric au fost demolate la finele secolului XIX sau la începutul celui următor. De exemplu, pe locul actualului Palat al Băncii Naţionale a României, domnitorul Şerban Cantacuzino (1679 -1688) a zidit hanul care-i purta numele (demolat în 1890), ale cărui fundaţii şi pivniţe au rămas îngropate fie sub noile construcţii, fie sub asfaltul trotuarelor şi străzilor din jur. Astăzi, în faţa Băncii Naţionale, se poate vedea un fragment din subsolurile fostului han, aflat sub o protecţie de sticlă. Impunătorul Palat al Poştelor, transformat în perioada comunistă în Muzeul Naţional de Istorie al României, a fost înălţat, între anii 1894 – 1900, pe ruinele hanului „Constantin-Vodă”, ctitorit de luminatul principe Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714). Nu cu mulţi ani în urmă, trecătorii mai curioşi au avut posibilitatea să privească bolţile uriaşelor pivniţe ale acelui han cu ocazia unor lucrări de infrastructură efectuate de jurîmprejurul actualului Muzeu de Istorie, cu prilejul cărora arheologii au descoperit un schelet uman, piese şi fragmente de ceramică, precum şi monede turceşti care circulau şi în Valahia de acum câteva veacuri. La câţiva paşi de aceste locuri, tot pe Calea Victoriei (fostul Pod al Mogoşoaiei), s-a aflat până în anul 1903 Hanul Zlătari amenajat în clădirile unei foste mânăstiri, aparţinătoare a veacului XVIII şi din care a supravieţuit până azi numai biserica reconstruită la mijlocul secolului al XIX-lea. Hanul avea peste 200 de camere şi prăvălii la parter sub care se întindeau imense pivniţe boltite. Gheorghe Crutzescu, în celebra sa carte „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi”, aminteşte de legendele urbane care s-au ţesut cu privire la unele întâmplări enigmatice care s-au petrecut în prima jumătate a secolului al XIX-lea în adâncurile de sub han: „Dar câţiva bătrâni bucureşteni îşi mai aduceau aminte de tradiţia de mister care înconjura vechile ziduri tăinuitoare, prin veacuri de multe crime şi fărădelegi rămase necunoscute. Căci se vorbea, pe vremuri, de nemaipomenite orgii pe care le făceau, în beciurile hanului, călugării greci cu femei uşoare sau nu, pe care ştiuseră să le ademenească, şi de dispariţiile a mai multor negustori bogaţi, chemaţi pentru cumpărături, care intrau cu pungi cu bani şi cu giuvaericale în încăperile zlătarilor şi nu mai ieşeau niciodată…”.

Majoritatea acestor hanuri erau adevărate cetăţi, cu ziduri groase, adăpostind prăvălii la parter, iar la etaj se înşirau camere pentru drumeţi şi negustori. Hrubele încăpătoare de sub pământ, impresionante prin dimensiunile lor dar şi prin soluţiile arhitectonice de boltire, erau folosite ca depozite pentru multitudinea de mărfuri aduse de peste mări şi ţări. Ionescu-Gion, în a sa „Istorie a Bucureştilor”, din 1899, spunea că: „Pivniţele subt aceste clădiri erau adânci, mari, cu ascunzători, cu gârliciuri cotite şi cu nesce bolţi cari înfruntau focul cel mai năpraznic”, iar despre „Hanul Şerban-Vodă” că „avea prăvălii, pivniţe şi odăi foarte multe şi mai avea şi ascunzători minunat de tăinuite”. Şi mai departe, florentinul Anton Maria del Chiaro, secretarul principelui Constantin Brâncoveanu, descriind hanurile bucureştene, relata că „(…) într-acele se refugiau creştinii, într-acele pivniţe şi bolţi îşi închideau giuvaerurile, şalurile, argintăria şi banii în timp de răsmeriţă, băjenie, de foc şi de sabie”.
Este deopotrivă necesar şi interesant de remarcat mulţimea hanurilor bucureştene care au fiinţat între secolele XVII – XIX pe tot cuprinsul Capitalei, ceea ce dovedeşte o înfloritoare viaţă economică pentru un mare târg aşezat la întretăierea unor importante drumuri comerciale. Hanurile care au supravieţuit pot reprezenta azi o imagine vie a ceea ce au fost Bucureştii în trecut. Astfel, „Hanul Patria”, aflat la intersecţia străzilor Bărăţiei şi Patria, un ansamblu arhitectonic al începutului secolului al XIX-lea, cuprinzând o arhaică şi mare curte interioară, cu parterul boltit sub care se desfăşoară uriaşe pivniţe, aşteaptă o grabnică şi binevenită restaurare, la fel cum aşteaptă şi „Hanul Solacoglu” din Calea Moşilor numărul 136, datând cam din aceeaşi perioadă. Şi poate, tot în acelaşi sens, ar fi interesant de cercetat şi subsolurile a ceea ce a mai rămas din „Hanul Castrişoaiei”, de la sfârşitul secolului al XVIII, o porţiune înglobată în clădirea în stil neoclasic ridicată la intersecţia străzii Doamnei cu Calea Victoriei, vis a vis de fostul Palat Nifon zidit pe locul „Hanului Greceanului” (sau al „Dedului”), tot de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Din nefericire, incultura regimului comunist (aşa cum spuneam şi mai înainte) a măturat de pe faţa pământului două hanuri negustoreşti extrem de interesante: „Hanul Galben” şi „Hanul La Gura Lupului”. Primul data de la începutul secolului al XIX-lea şi a rămas în picioare până prin anii ’90 la întretăierea bulevardelor Banu Manta, Ion Mihalache cu strada dr. Iacob Felix, iar cel de-al doilea a supravieţuit de la finele secolului al XVIII-lea, până spre finalul epocii comuniste la capătul dinspre şoseaua Mihai Bravu a străzii Dristorului, fostă Gura Lupului. Ambele erau hanuri ţărăneşti, de margine de oraş şi aveau cârciumi modeste cu pivniţe adânci unde se păstrau la răcoare butiile cu vin şi ţuică. Să nu uităm că locuitorii mahalalelor de margine ale Bucureştilor, în trecutul mai îndepărtat, se îndeletniceau cu agricultura, ducând o viaţă mai mult ţărănească decât orăşenească. Tot legendele urbane perpetuau poveşti de necrezut în legătură cu „Hanul La Gura Lupului”, despre care revista „Realitatea Ilustrată” numărul 651 din 11 iulie 1939 oferea amatorilor de senzaţional amănunte cu nuanţe fantastice. Hanul cu pricina a fost ridicat de către un anume Ioniţă Lupu. Bătrânii locului povesteau că, înainte cu mult de construirea hanului, o armată turcească ar fi fost înfrântă de oastaşii valahi în timp ce se retrăgea spre Dunăre, iar cei care ar fi murit, din ambele tabere, zăceau îngropaţi în adâncurile de sub han dar fără să fi beneficiat de ritualurile religioase cuvenite. De atunci, sufletele lor chinuite nu şi-au putut găsi odihna şi au tot bântuit hanul şi împrejurimile. Ioniţă Lupu, tot căutând să afle taina apariţiilor din grădină, ar fi devenit el însuşi o umbră care sălăşluia în pivniţă, uruind, bocănind şi mişcând boloboacele cu vin. Destul că, între anii 1890 şi 1907, hanul a fost părăsit şi evitat de muşterii.

PETRU VINTILĂ jr.