CĂLĂTOR PRIN LOCURI DE NEUITAT MĂNĂSTIREA HORAIŢA ŞI SCHITUL HORĂICIOARA

CĂLĂTOR PRIN LOCURI DE NEUITAT
MĂNĂSTIREA HORAIŢA ŞI SCHITUL HORĂICIOARA

„Dacă nu ai văzut Mănăstirea Horaiţa, nu ai văzut nimic”!, a aruncat cu vorbele pasagerul clandestin, în timp ce cobora din autocar. Era un necunoscut, care se lipise de grupul nostru în curtea Casei Memoriale „Ion Creangă”, şi-l rugase pe Bebe, şoferul, să-l ia şi pe el în maşină, să-l scutească de mers pe jos măcar o bucată din drum. Prinzând din zbor cele spuse, Bebe a zbughit-o după el, întrebându-l la ce se referă. La fel de grăbit a coborât şi ghidul, stârnind curiozitatea pelerinilor care au început să li se alăture. Nimeni nu avea habar de Mănăstirea Horaiţa, devenind deodată interesaţi cu toţii de traseu. Din locul în care se aflau, se putea ajunge acolo în două feluri: pe drum bun, dar ocolitor, ceea ce timpul şi programul organizat la plecarea în pelerinaj nu le permitea sau pe scurtătură, peste pârâul Horaiţa. Exista un incovenient, însă: podul fiind rupt de inundaţii cu doar câteva zile în urmă, nu fusese reparat şi se putea circula pe el doar cu piciorul. „Trecem prin pârâu”, a zis Bebe, şoferul, privind către malul celălalt, de parcă ar fi văzut o minune. Era foarte curios modul lui de a se comporta, deoarece până atunci îl interesase strict doar volanul autocarului. „Mai întâi testez fundul pârâului”, a zis şi a intrat fără ezitare în apa care curgea limpede şi cuminte peste nisipul amestecat cu pietre de diverse mărimi. Îmbrăcat în blugi şi încălţat cu adidaşi, a testat fundul pârâului cu tălpile, pas cu pas, dus şi întors, distanţa de la un mal la celălalt fiind considerabilă (zeci de metri). La întoarcere, blugii i se udaseră puţin până deasupra genunchilor. „Se poate“, a spus calm şi sigur. „Cui îi e frică să vină cu mine cu autocarul, e rugat să traverseze pârâul pe pod, cu piciorul. Ne întâlnim pe malul celălalt”! Oricât a încercat ghidul să se opună, nu a mai avut putere de convingere în faţa pelerinilor.
Aşezată în judeţul Neamţ, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, între Mănăstirile Almaş şi Văratec, la poalele muntelui Horăiciorul, la altitudinea de 600 de metri, Mănăstirea Horaiţa este monument istoric unicat nu numai în ţară ci şi în lume, prin elementele de arhitectură romano-bizantină, precum şi prin influenţele ruseşti remarcate în numărul şi configuraţia celor opt turle. Impresionează prin frumuseţea picturii din interior realizată în stil neobizantin, pe un fond cărămiziu, dar şi prin catapeteasma sculptată în stil baroc, realizată la Viena. Trei feluri de lemn au folosit sculptorii din apropiere: tei, păr şi tuia. De asemenea, catapeteasma este unicat în ţară, probabil şi în lume, datorită aşezării anvonului la 4 metri deasupra uşilor Împărăteşti – neconformă cu tradiţia ortodoxă. O horă de heruvimi pare să încadreze întreaga operă într-un semicerc prelungit.
Biserica are 30 m lungime, 17 m lăţime şi 20 m înălţime şi este construită exclusiv din piatră, doar bolţile fiind din cărămidă. Grosimea pereţilor variază între 1,6 şi 4 m.
Denumirea mănăstirii vine de la muntele Horăiciorul, la poalele căruia este aşezată, eventual şi de la pârâul Horaiţa care se află în apropiere sau de la marii proprietari de pământ în stăpânirea cărora intra şi comuna Crăcăoani.
Gura lumii spune că în urmă cu mai mult de cinci secole, câţiva călugări s-au hotărât să ia calea pustiei şi s-au oprit fiecare în câte o poiană din pitoreasca vale a pârâului Horaiţa: „Poiana lui Calinic”, „Poiana lui Iov”, „Poiana lui Silvestri”. La un moment dat, în urma semnelor cereşti, au hotărât să se retragă din pustnicia răzleaţă, spre a clădi împreună, la poalele Muntelui Horăiciorul, o mănăstire din lemn, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”.
Semnele vremii spun, prin documente, că în 1428 dorinţa călugărilor a devenit faptă, mai ales cu ajutorul primit de la domnitorul Alexandru cel Bun (1400 – 1432).
Alte semne ale vremii spun că mai apoi, în urma unei revelaţii dumnezeieşti, a fost înfiinţată şi consolidată Mănăstirea Horaiţa, sprijinul venind şi de la domnitorii Moldovei: Ioan Sandu Sturza (1822-1824) şi Mihail Sturza (1834- 1839). Biserica mănăstirii a fost sfinţită în 1867 de mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu.
Mănăstirea Horaiţa este cu adevărat deosebită.
Nici nu apuci să-i treci bine pragul şi eşti surprins de splendoarea interiorului. Te afli în faţa unui lăcaş bisericesc nemaiîntâlnit. Rămâi fascinat pur şi simplu! Călcând încet, pas cu pas, priveam când pe pereţi, când pe tavanul foarte înalt, iar fiecare pictură era o poveste care mă vrăjea. M-am minunat atât de tare de frumuseţe încât, la un moment dat, am şi uitat că mă aflu într-o biserică.

Fără să fi fost anunţaţi că vine un autocar cu patruzeci de pelerini, călugării ne-au primit cu braţele deschise, deja ocupându-se de cazare, gest care ni s-a părut o mare milostenie. După cazare, deja primind vestea că la un kilometru depărtare se află Schitul Horăicioara, ne-am luat numaidecât picioarele la spinare şi am plecat, cu paşi voiniceşti, într-acolo, tineri şi bătrâni, neluând în considerare că se află la altitudinea de 900 de metri, aşezat în crăpătura unei stânci.
Aerul şi vântul rece te tăia şi îţi pătrundea peste tot.
Norii treceau pe lângă noi, împinşi de vânt. Serpentinele erau din ce în ce mai abrupte. Le-am simţit pe pielea mea, dar mai ales pe picioarele mele care nu mai urcaseră pe munte de ani buni. Grupul a început să se rărească, pe măsură ce urcam. Automat se făcea selecţia între tineri şi bătrâni. Tineretul urca fără preget, pe când cei mai puţin tineri erau împinşi de la spate de voinţă şi dorinţă. Serpentinele erau când însorite, când umbrite şi bătute de vânt. Vorba proverbului: „una caldă, una rece”, diferenţa de temperatură fiind foarte mare. Pe cea scăldată în soare îţi venea să-ţi dai hainele jos, iar pe cea umbrită mai aveai nevoie de haine, ca să nu îngheţe transpiraţia pe corp. Cu ajutorul puterii Dumnezeieşti am reuşit să urcăm, indiferent de vârste, indiferent de slăbiciunile fiecăruia. Când am urcat pe poarta schitului, parcă am pătruns în altă lume! Am trăit senzaţia că chiar acolo e locul unde Dumnezeu a început facerea lumii! Schitul era mic şi simplu, probabil aşa cum arătau casele oamenilor de la Începuturi. Părea bătrân ca timpul şi sfânt precum cei care îl veghează de sus, din ceruri! „Câte oseminte odihnesc aici, oare?“, m-a întrebat gândul. Câte suflete fără prihană, care au slujit aici, se vor fi tranformat în îngeri şi stau fericiţi în preajma Lui Dumnezeu? Oare de ce nu poţi să vorbeşti decât în şoaptă, atunci când eşti în preajma schitului sau a oricărui loc sfânt? Ca să le respecţi odihna de veci a celor care au adormit aici? Sau pentru că alături de casa Domnului ţi se învăluie sufletul cu purpură de linişte?! Minuni dumnezeieşti se arătau la tot pasul!
Mai întâi era impresionant platoul pe care fusese înfiinţat schitul. Parcă fusese modelat anume! Nu era nici vânt, nici frig. Mai sus decât noi era doar soarele care lumina blând poieniţa unde stătea de strajă Schitul Horăicioara! Trebuia să fii fără pic de credinţă, ca să nu vezi ce a lăsat Dumnezeu frumos şi bun pe pământ! Şi să nu preţuieşti oamenii dedicaţi slujirii locurilor sfinte şi Creatorului lor!

Schitul Horăicioara a luat fiinţă în a doua jumătate a secolului XV (1466 – după tradiţia orală. Iar în anul 1480, la porunca voievodului Ştefan Cel Mare şi Sfânt, Arhimandritul Chiriac a ridicat prima biserică din lemn a acestui aşezământ monahal, cu hramul „Buna Vestire”.
Actuala biserică a fost ridicată în 1848, din piatră, de dimensiuni reduse, prevăzută cu o turlă. În biserică se află Icoana Maicii Domnului care este cunoscută ca făcătoare de minuni. Se spune că neexistând sursă de apă în zonă, după rugăciunea la această icoană, Maica Domnului a făcut ca la 50 de metri de schit să izvorască apă dintr-o stâncă. Izvorul există şi în zilele noastre şi este foarte bine întreţinut. Faptul că apa din acel izvor este binecuvântată cu tămăduirea bolilor sufleteşti şi trupeşti, pentru cei ce se roagă cu credinţă, l-au aflat călugării, cu foarte mult timp în urmă, de la o femeie bolnavă, căreia, pe o cărare a muntelui, i s-a arătat Maica Domnului şi a sfătuit-o să urce la Schitul Horăicioara şi să-i întrebe pe călugării de acolo unde se află izvorul cu apă tămăduitoare care curge dintr-o stâncă. Minunându-se de vestea trimisă de Sfânta Fecioară prin femeia bolnavă, călugării au îndrumat-o la singurul izvor din apropiere. Credinţa ei a vindecat-o de boală, iar vestea s-a răspândit despre apa vindecătoare.
Mănăstirea Horaiţa şi Schitul Horăicioara sunt două locuri sfinte, legate prin Taine Divine. Povestea spune că unul dintre călugării de la Horăicioara a auzit, în timp ce trebăluia prin pădure, glasul Maicii Domnului, care l-a îndemnat să meargă spre locul în care se află izvorul de apă tămăduitoare de boală, pe care chiar Ea l-a dăruit şi binecuvântat.
De multă vreme, la praznicul „Izvorul Tămăduirii”, din Săptămâna Luminată, se face procesiune cu Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Urcarea se face de la Mănăstirea Horaiţa la Schitul Horăicioara, în sunetul clopotelor. Pelerinii se aliniază în rând de la Biserica Mare până pe deal şi stau ca icoana să treacă deasupra lor. Înaintea icoanei se merge cu toaca, iar după ea soborul de preoţi, apoi pelerinii, împăcaţi în sufletele lor de Slava Lui Dumnezeu.

IOANA STUPARU