Camelia Marin

Camelia Marin (n. 1958) membru în Liga Scriitorilor din România, filiala București – Ilfov, membru în conducerea cenaclului Dor de infinit din București. A debutat în revista Universul literar – artistic Dor de infinit, revistă de literatură și artă. A publicat în ultima ediție a Antologiei poeților contemporani, în antologia Poemele sufletului meu – Mirajul iubirii, misterul tradarii, în antologia Pe bolta verii, stele căzătoare și, nu în ultimul rând, în Cervantes – revistă internațională de cultură, revistă în care își pune semnătura și în calitate de redactor și în revista on-line Zbor spre înălțimi, senior editor doamna Camelia Bot.

Apariții editoriale: Volumul de debut, Ielele Toamnei a apărut în august 2023 Volumul tandem de versuri și eseuri Punctul în care se întâlnesc paralelele, scris împreună cu scriitorul Sorin Petrescu, apărut în noiembrie 2023 Volumul de versuri Agonii. Într-o joi din noi apărut în februarie 2024 În pregătire: volumul de versuri Patos și haos. Câteva cuvinte: nu voi înceta niciodată să cred că iubirea există dincolo de iluzii. De aceea, poeziile mele strigă iubirea în toate formele ei, fie ele și abstracte si absconse. Nihil sine deo, nihil sine amare.

MĂSCĂRICIUL DIN MANSARDĂ
O mansardă scundă şi nevăruită
De cinci ani de zile, poate şi mai
mult,
Pe pereți tablouri şi-o tăcere mută,
Un zâmbet pe-o poză. Un zâmbet
şi-atât.
Atât a putut, o viață întreagă,
Să pună pe chipuri întristate un
zâmbet.
Ghiduşia lui pare într-o doagă,
Dar în ea se ascunde al luminii
urlet.
Vezi cum scoate fluturi din largi
buzunare
Şi că îi dresează să zboare în cercuri
Spre visele lui plânse pe altare
De zei rotofei care poartă tocuri
Să pară mai presus decât un
măscărici
Care îți adună visele cu mâna
Din peticul hainei, cu degete mici,
Să îți pună ție, în privire, Luna
Chiar în miezul zilei, cu stele cu
tot,
Şi tu să-l aplauzi, ştiind foarte bine
Că îşi pune-n scenă, ca la iarmaroc,
Vise şi speranțe, de rugină pline.
Şi e seară iar, şi iar stau de vorbă,
Prin perdeaua nopții plânse în
fereastră,
Cu un măscărici, şi câte-o silabă
Despică în patru verbul din butadă…
Dar din glasul lui mai aflu şi eu
Cum pe lume plâng şi regi şi concubine,
Şi cum faunii bat din copite mereu
Ca să-i crezi pe cuvânt că e foarte
bine,
Că lacrima ploii din mansarda
crăpată,
Spală, deopotrivă, dureri şi
plăceri,
Şi că în suspinul norilor de vată
Poți găsi tumultul iubirilor de ieri.
Şi iar e spectacol, la scenă deschisă,
Maimuțe aleargă pe crupe de tigri,
Numai într-un colț, cu inima
frântă,
Râd şi plâng deodată doi ochi
bruni şi singuri.
Râdeți, hai, cu toții, c-ați plătit
bilet
Pentru tragedia deghizată în zâmbet.
Măscăriciul tace. Inima-i din piept
A zburat la fluturi fără niciun
scâncet.

BIZARERII DE ZI CU ZI
Treceam prin norii străvezii
În fiecare zi, la ora fixă
La care perseide purpurii
Se hârjoneau cu lupul din eclipsă.
Săream, cu ele, câte un meridian,
Legați la ochi, ca la baba oarba,
Când umbrele de pe asfaltul din
maidan

Nu ne găseau, fiindcă se luau cu
treaba…
Ṣi aruncam cu praştia-n Saturn
Sperând să nimeresc două inele
Pe care să le pun pe-un talisman
diurn,
Să mă ferească de trei ceasuri
rele.
Ṣi-acum pe umeri pun doi trandafiri,
Ca pe o broşă cu ciucuri de ceară,
La ora când Luceafărul coboară,
Peste nagodele din mânăstiri
Care, pe degete vor desfrunzi
Bizarerii de zi cu zi.

ZBOR DE CONDOR
Amurgul se ascunde după culme,
Eu mă ridic, să zbor mai sus de
sârmele de telegraf,
Şi cine-n lumea asta-mi poate
spune
De ce îngerii plâng când pierd
câte-un canaf.
Se lasă înserarea, cu ceața-i
noduroasă,
Şi norii s-au culcat, şi lacul e
pustiu,
S-a-ntors în el pământul adulmecat de coasă,
Pana-i în călimară. Şi scriu. Nu
ṣtiu ce scriu.
Mi-e frig. Trei rațe albe plutesc în
asfințit.
Aş vrea, iubitule, spre înălțimi să
zbor,
Ca un condor, cu-aripile răsfrânte
în zenit,
Şi-n mine arzi ca vântul în luna lui
cuptor.
Nu-ți spun nimic. Doar zbor. Şi ştii
că te-am iubit
Atunci când nu ştiam cât pot să
dor de dor.
Mă pierd în zbor, iubitul meu, ca
un condor.
Şi zbor, şi dor, şi dor de dor…

CÂNTEC DE DOR ŞI DRAG
Iambi din dragoste cu vină,
O biforă spre lumină,
Despărțită-n două şoapte,
Duh de zi şi duh de noapte
Din peştera bizantină
Cu podoabe străvezii.
Strugurii ce crapă-n vii,
Încărcați în car de stele
Înhămat la zbor de iele,
Clinchete de jucării,
Păpuşi cu ochi sidefii,
Şi peltea de mere coapte,
Toate-s pentru tine. Toate.
Când bifora ne împarte
Printre cioburi de oglinzi,
Dintre nori uzi ṣi obtuzi,
Cu scrâşnet de balamale,
În prea multe zecimale.
Dans în arce gotice,
Din sfere exotice,
Undele magnetice
Răscolind dorul din Nord.
Îmi eşti drag de nu mai pot.

O NOAPTE PE LAC
Sunt la răscrucea dintre patru zări
Şi chiar în colțul străzii se naşte
primăvara.
Pe ziduri sunt prea multe însemnări
Şi-n Cişmigiu răsună iar fanfara.
Au, muzicanții, bărbi şi epoleți
Iar pițigoiul, aşezat pe-un ram,
Se-ntreabă de ce norii violeți
Se simt în cer ca-n sânul lui
Avram.
Mă mir şi eu de ce-i atâta verde
Pe băncile vopsite de curând
Şi-ncerc, atunci când nimeni nu
mă vede,
Să colorez în frez câte un gând.
M-aşez lângă o margine de lac,
Între mătasea broaştei şi-un chiparos de baltă.
Se scarpină în pene un gânsac

Şi eu te-aş săruta. O noaptentreagă.

MIMETICI
Peştele din acvariu se uită fix la
mine.
Probabil că s-a plictisit de singurătate.
Pe cerul lui sunt valuri subțiri şi
hialine
Şi mă întreb de are şi visuri spulberate.
Mai dă, încet, din buze. Parc-ar
spune ceva.
Nu ştiu dacă e trist, sau de e fericit,
Sau dacă, vreodată, s-a-ndrăgostit
de-o stea
De mare, din adâncuri, şi s-a
simțit iubit.
Poate este nostalgic după vreo
iubită
Cu dungi negre pe galben şi coada
albăstrie
Pe care s-o sărute cu gura lui
sărată
Şi pe o aripioară să-i scrie-o
poezie.
Vorbesc cu el, în gând, şi dau încet
din buze.
Nu ştiu cine-i mimetic. Poate el,
poate eu.
Dar tare mi-aş dori să-l fac să se
amuze,
Aşa că mâine-n zori îl duc la
heleşteu.
Şi o să-i dau în dar şi o broască
țestoasă
Ca să punem pe fugă un zâmbet
de angoasă.

Doina Bârcă