CAMIL PETRESCU (9/21 aprilie 1894 – 14 mai 1957)

CAMIL PETRESCU
9/21 aprilie 1894 – 14 mai 1957

Camil Petrescu s-a născut la 9/21 aprilie 1894 în București, la spitalul Filantropia, ca fiu al unui funcționar la poștă originar din Brăila, ce se numea tot Camil Petrescu, și al Anei Petrescu, născută Cheler, cu o profesiune incertă, care a plecat foarte repede într-un enigmatic oraș de provincie, unde mai avea un fiu. Acesta moare după două săptămâni de o boală epidemică. Tatăl copilului născut recent, de care se ocupa familia Tudor și Maria Popescu, rămâne într-un con de ceață. Nici mama nu mai revine, trimite doar câteva scrisori cărora li se distruge adresa expeditorului. Cert este că primele complexe ale artistului și gânditorului provin dintr-o copilărie deliberat ascunsă. Și aceste complexe vor fi decisive; omul fără tutelă nu-și găsește o confirmare proprie în mediul său ci își va afla acest sprijin în propria conștiință gata oricând să-i afirme atotputernicia orgolioasă.
Camil va avea o copilărie de orfan într-o mahala bucureșteană, ce-i determină pentru tot restul vieții un complex psihic și social, dar și o tenace dorință de afirmare. Urmează cursurile liceale ca bursier la „Sf. Sava” și, apoi, cursul superior, la „Gheorghe Lazăr”. În toți acești ani dă meditații. O caldă evocare o conservă Tudor Vianu în „Jurnal”: „Au trecut mai bine de patru decenii de când întâlneam pe coridoarele Liceului Lazăr din București un elev cu chipiul înalt al bursierilor de la Sfântul Sava, veniți în școala noastră pentru a urma cursurile secției reale. Era un băiat cu neliniștite priviri albastre, îndreptate cu inteligență asupra oamenilor, asupra lucrurilor. Am aflat mult mai târziu drama venirii lui pe lume… N-avea rude. Crescuse aproape singur și învățase să se lupte de timpuriu. Lupta a fost partea dăruită lui cu mai multă generozitate”.
O primă încercare literară a viitorului mare scriitor este consemnată în revista „Flacăra” care acordă în cadrul unui concurs școlar „un premiu de 15 lei domnului Camil Petrescu, elev la Liceul Lazăr din București”. Mai trimisese anterior, sub pseudonimul Godeanu, o proză la „Sămănătorul”, dar i-a fost respinsă. Absolvă liceul cu media 7,40. Se înscrie la cursul de istoria filosofiei din București. După un an obține singura bursă internă. Mai târziu, în 1934, își va aminti cu nostalgie: „…lecțiile de istoria filosofiei cu acele înapoieri senine peste veac le gândesc numai în sala a IV-a a acelei incomparabile armonii arhitectonice, care era vechea universitate, cu lungul ei culoar cu ferestrele albe de catedrală…”.
În același ,,Jurnal”, Tudor Vianu mai nota: „…ne întâlneam uneori la cursurile și seminariile lui Motru, ale lui Negulescu. Acesta din urmă observase pe auditorul lui din primele bănci. După citirea fiecărei lucrări seminariale, Negulescu întreba «Ce părere are domnul Camil Petrescu?» Domnul Camil Petrescu avea totdeauna o părere neașteptată, foarte originală, debitată cu precipitarea minții lui rapide…”.
Am zăbovit asupra acestor păreri despre tânărul scriitor care începuse să publice în „Facla” lui N. D. Cocea și în „Cronica” lui Tudor Arghezi, pentru a se cunoaște capacitatea precoce a celui care pe vremea când locuia într-o odăiță pe o stradă din coasta Arsenalului spunea: „Am de gând să scriu o dramă și un sistem filosofic”. Va scrie mult mai multe. Este cunoscut ca dramaturg, prozator, poet, estetician, filosof și ca un intelectual cu o bogată activitate culturală. Va fi pentru puțin timp profesor la Timișoara, la un liceu maghiar, după ce va trece prin trauma războiului în urma căruia a rămas cu o infirmitate, pierzându-și parțial auzul. Va edita acolo, în orașul din vestul țării, ziarul „Țara” și publicația „Limba română”. Începe colaborarea la „Sburătorul” (1920).
Aici își publică poeziile și va frecventa cenaclul condus de Eugen Lovinescu.
În eseul „Noocrația necesară” reia o veche idee platoniciană și susține rolul intelectualității în conducerea statului. Editează revistele „Săptămâna muncii intelectuale” (1924) și „Cetatea literară” (1925- 1926). Pe parcurs va semna în multe alte publicații. Atitudinea îndrăzneață îi atrage prietenii, dar și antipatii. Întinsă și variată, opera lui Camil Petrescu rămâne unitară prin câteva trăsături constante: obsesia absolutului, spiritul polemic, tentația experimentului artistic și respingerea calofiliei.
În lirică nu va agrea poezia criptică, în care, în mod sigur, există un mod atestat al gândirii, care poate fi formidabilă (poemul „Ideea”), dar prin însuși actul de formulare, care este implicit unul de criptografiere, ideile sunt ucise: ,,Căci scrisul tot / e doar gândire veșted conservată / și-nchisă sub formule și sub chei”. Lirica lui Camil Petrescu („Versuri”, 1923) este o căutare dramatică și iluzorie a absolutului. El pledează pentru poezia de idei care să fie însă o „notație precisă, realistă, înainte de a se zvârli în golul de sens al imaginilor”, o modalitate de „cunoaștere plastică” (ciclul „Ideea”): „Eu sunt dintre acei / cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric, / cu sufletul mărit / căci am văzut idei”. Poemele din „Ciclul morții” aduc o viziune tragică a războiului, purificată de orice retorism, o meditație asupra egalizării solidare în fața morții, dar și a alienării individului. În 1931 apare volumul de versuri „Transcendentalia”.
Dramaturg, teoretician, cronicar dramatic și regizor, Camil Petrescu a fost unul din cei mai profunzi oameni de teatru din perioada interbelică.
Teza lui de doctorat, „Modalitatea estetică a teatrului” (1937) a fost construită după o bogată informație, comentată polemic. Scriitorul-filozof este teoreticianul și autorul unui teatru psihologic, gândit în sens bergsonian. Obsesia absolutului și conștiința inexistenței sale obiective alimentează căutarea lui în interior. În teatrul clasic căutăm conflictele de interese materiale, uneori fizice, în teatrul camilpetrescian conflictul unei piese este de idei, nu unul de caracter sau temperamental. Apare o dramă de coștiință cu atât mai puternică cu cât luciditatea personajului este mai mare: „câtă luciditate, câtă conștiință pură atâta dramă”. Eroii sunt intelectuali. Literatura lui Camil Petrescu este în întregime axată pe conștiința unei diferențieri psihice structurale, pe care o presupune viața intelectuală. Personajele „au văzut idei”, ele nu luptă cu destinul, ci cu conceptele absolute ale justiției sociale („Jocul ielelor”, 1918), ale istoriei („Danton”, 1924-1925), ale dragostei („Act venețian”, 1919; „Suflete tari”, 1922). Piesa din urmă este o replică la romanul „Roșu și negru” de Stendhal; „Jocul ielelor”, concepută pentru a-l contrazice pe Leibnitz, care a formulat principiul rațiunii suficiente. Asupra lui Danton, „amestec tulburător” de realitate și ficțiune, are o altă optică asupra acestei personalități istorice. Prin „reabilitarea tipului caragelian” se încearcă o polemică cu I. L. Caragiale, în comedia „Mitică Popescu” (1925-1926). Premiera dramei „Mioara” (1926) declanșează toate dușmăniile. Piesele „Iată femeia pe care o iubesc”, 1943 și „Prof. dr. Omu vindecă de dragoste”, 1946, mai slabe ca realizare, amintesc, tot polemic, de teatrul pirandellian.
Între 1934 și 1947, cu intermitențe, Camil Petrescu a fost redactor al Revistei Fundațiilor Regale și semnează în multe alte publicații. În 1936 își strânge în „Teze și antiteze”o parte din articolele despre poezie, proză și teatru. În 1938, scoate „Hasserl, o introducere în fenomenologie”, iar „Doctrina substanței” nu va fi tipărită. Publică în 1939 notele de călătorie „Rapid – Constantinopol – Bioram” și eseul-pamflet „Eugen Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile”. Va fi numit director al Teatrului Național.
Se va întoarce la preocupările sale literare după 1944. În 1947 îi apare volumul „Teatru”. În același an este ales membru al Academiei Române. I se vor conferi Premiul de Stat și numeroase ordine și medalii. Camil Petrescu aduce și formulează teoretic o poziție nouă și în evoluția romanului românesc, exprimânduse programatic în eseul „Noua structură și opera lui Marcel Proust”. El optează pentru „noua structură” care pune subiectivitatea în locul obiectivității „ubicue”, în care scriitorul ar putea să vadă în mai multe locuri în același timp. În spiritul unei viziuni a autenticității, romancierul modern trebuie să-și îndrepte privirea către conștiință pentru că „nu putem cunoaște nimic absolut, decât restrângându-ne în noi înșine”. Este aleasă metoda descrierii proustiene a propriilor senzații și imagini.
Naratorul nostru relatează la persoana întâi, cea care dă „unitatea privirii”, și la timpul prezent, capabil să exprime „curgerea de gânduri”.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) este, în prima sa parte, povestea iubirii dominate de gelozia bărbatului (deși el o neagă) Ștefan Gheorghidiu, intelectual inadaptabil, care, relatând, își retrăiește drama cu acuitate, prin analiză și autoobservare, în relația lui cu Ela, frumoasa și alunecoasa nevastă. Conflictul erotic este agravat de cel social desfășurat pe fondul superficialității și corupției lumii burgheze. În partea a doua a romanului, experiența războiului, trăit ca o dramă a personalității umane, este povestită dur, ca într-un jurnal de campanie. Războiul tranșează și conflictul dintre pasiune și luciditate, în favoarea lucidității. În fața marilor drame ale războiului, suferințele din cauza necredincioasei soții pălesc.

„Patul lui Procust” (1933), apărut la Editura Națională Ciornei, urmărește destinul tragic a două iubiri care nu se pot realiza. Titlul romanului fixează simbolic ideea că dragostea, încercând să scurteze sau să lungească după un fel de pat procustian, mutilează personalitatea umană ducând la înfrângere. Asemenea unor intelectuali din dramaturgia lui Camil Petrescu, cei doi eroi ai romanului (Ladima și Fred Vasilescu), incapabili să se smulgă propriilor idei și reprezentări despre viață, se sinucid.
Autorul reușește aici, mai mult decât în oricare creație a sa, să se obiectiveze, să-și privească în mod critic semenii spirituali. Reușita se datorează în mare parte tehnicii narative. Este primul roman românesc în care se aplică o anume estetică, pluriperspectivismul, căutând lanțul cauzal al evenimentelor și semnificația existențială. Scriitorul conferă autenticitate romanului său prin accentul pus pe concret, pe confesiune (tehnica jurnalului, a corespondenței, a biletelor de teatru, a afișelor), prin folosirea stilului anticalofil, prin utilizarea digresiunii și asociației.
După cel de al doilea război mondial, Camil Petrescu scrie, între 1953 și 1957, un al treilea roman, de anvergură, „Un om între oameni”, al cărui protagonist este Nicolae Bălcescu. Pentru acesta a primit Premiul de Stat. Cu același erou, realizase drama „Bălcescu” (1948), în care continuă preocuparea pentru autenticitate în raportul realitateficțiune, de data aceasta prin evocarea unei personalități exemplare din istoria țării. Atestă și o clarificare a concepției scriitorului referitoare la condiția intelectualului, care nu se mai supune doar unei rațiuni pure. Romanele și dramele au fost traduse în toate limbile de circulație universală încă din timpul vieții scriitorului. De atunci au apărut în literatura noastră, ca și în alte literaturi, noi ediții și valoarea lor a fost și este recunoscută.
Autorul dragostei neîmplinite, cel care a văzut idei, a urcat pe o scară spre infinit și noi, cititorii, ne bucurăm că a rămas pe o treaptă foarte sus. Cu volumul „Turnul de fildeș” (1950), problematica intelectualului este reluată în diverse ipostaze. Jurnalul lui Camil Petrescu, „Note zilnice” (1927 – 1940), apărut integral în 1975, este „un document existențial dramatic, în care confesiunea este ea însăși privită cu luciditate”. Valoare documentară are „Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici” (1926), interesant și pentru estetica teatrului. În 1957, este publicată în volum drama „Caragiale în vremea lui”. O sănătate șubredă îl va țintui la pat pe acest om extrem de capabil și de prolific în aproape toate speciile literare. George Călinescu avea să-și amintească cu durere de ultimele lui zile: „Acel Camil Petrescu așa de exuberant și încrezător în solidaritatea acestei lumi, niciodată abstras, putând fi excitat cu ușurință la duelurile cerebrale, mi se părea anxios și trist. Cu micul aparat acustic de la ureche, pe care de obicei îl potrivea ca să nu scape niciun cuvânt dintr-o dezbatere, Camil Petrescu asculta acum, s-ar zice, zgomotul fluviilor și țiuitul aștrilor din acel imens cosmos în care bănuia că va intra.(…) Nu avea astâmpăr și evita imobilitatea. Îi e și greu râului să învețe arta pietrei”.
Camil Petrescu a încetat din viață la 14 mai 1957, în București.
În necrologul semnat de Academia Română, Ministerul Învățământului și Culturii și Uniunea Scriitorilor, se spunea: „Teatrul, romanul, poezia au dobândit prin Camil Petrescu impulsuri atât de noi și de fecunde, încât numele și contribuția lui se leagă adânc de întreaga dezvoltare a literaturii și culturii noastre. (…) Camil Petrescu rămâne unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai geniului artistic al poporului nostru”.

CLEOPATRA LUCA