CARAȘOVENII, SAU… „CROAȚII DIN BANAT” Obiceiuri și Tradiții

Marian Mihăilă, referent la Primăria Caraşova, șochează publicul cititor, întrun interviu din 2017, descriind modelul de civilizație carașovean, în contrast total cu ceea se întâmplă în lumea obișnuită: „La noi nu se fură. Puteţi să vă lăsaţi maşina deschisă în centru, nu vă ia nimeni nimic. Nici abuzuri, violuri, nu am avut niciodată o crimă aici. Nu se pune problema ca cineva să vrea să îţi ia banii din casă. Nu există bătăi şi nici scandaluri. La noi e o ruşine să vezi pe cineva beat pe stradă care urlă. Oamenii sunt liniştiţi, aşa au fost întotdeauna”.

Croații din Banat și-au dovedit întotdeauna atașamentul față de România, dovedindu-se cetățeni loiali patriei, atît în timp de război, ca militari, cât și pe timp de pace, remarcându-se ca veritabili profesioniști în medicină, inginerie și educație. Deși majoritari în zonă, acestia nu folosesc croata ca limbă oficială, în administrație și servicii, ci utilizează limba română, lucru care atestă încă o dată patriotismul de care dau dovadă localnicii.

CARAȘOVA – CAPITALA CROAȚILOR DIN ROMÂNIA

O comună cu doar câteva mii de locuitori, Carașova, situată la aproximativ 15 kilometri de Reșița, la intrarea în Cheile Carașului, este centrul spiritual și cultural al unui grup de șapte sate (Caraşova, Lupac, Iabalcea, Clocotici, Rafnic, Nermed şi Vodnic) situate în Banat, în care locuiesc membrii unuia dintre cele mai interesante grupuri entice – croații din Banatul Montan. Conform unei tradiţii locale, numele de caraşoveni ar proveni de la localitatea sârbească Kruševac, în timp ce o versiune mult mai credibilă susține asocierea lingvistică cu numele râului Caraș. În tradiţia orală s-a păstrat obiceiul că numele de „caraşoveni” ar proveni de la „Kara”, o băştinaşă care a refuzat să facă parte din haremul unui conducător turc şi s-a aruncat în râul care i-ar purta de altfel numele.

Localitatea Caraşova reprezintă punctul de intrare în Parcul Naţional Cheile Caraşului (Semenic), versanţii estici ai depresiunii ce găzduieşte
satul, fiind deja parte a Rezervaţiei Cheile Caraşului. Aceasta se extinde pe 3.028,30 ha, are un caracter complex, fiind importantă sub aspect geologic, morfologic, speologic, floristic şi faunistic. Cheile Caraşului reprezintă obiectivul turistic major accesibil din Caraşova.

OBICEIURI ȘI TRADIȚII

Ocupațiile de bază ale carașovenilor au fost creșterea oilor și a caprelor, pomicultura, cioplitul șindrilei și a doagelor de butoi. Se practica intens trocul, carașovenii cutreierând șesul Banatului între Dunăre și Tisa; produsele agricole (porumb, grâu) erau obținute în schimbul produselor pomicole. Până la jumătatea secolului XX, carașovenii nu concepeau practicarea altor îndeletniciri decât păstoritul, pomicultura și agricultura. După instaurarea comunismului în România, această mentalitate dispare treptat, marea majoritate a carașovenilor apți de muncă se îndreaptă spre uzinele din Reșița, devenind muncitori calificați, maiștri, tehnicieni sau ingineri.

În trecut, caraşovenii erau adepții hranei vegetale. Vara consumau legume proaspete, iar iarna se delectau cu fasole, varză, cartofi şi mămăligă. Pâinea se consuma numai la sărbători. La sălaş mâncau brânză şi slănină, iar la munca câmpului surplusul alimentar conținea şi o fiertură. Seara mâncau tot din fiertura de la prânz, ori mămăligă cu lapte. Carnea se consumă mai mult duminica şi de sărbători. Carașovenii nu au o mâncare specifică, majoritatea delicateselor culinare sunt similare cu cele consumate de români. Folosesc vase de pământ smălţuite şi linguri din lemn.

În zilele de sărbătoare, în timpul jocului, se pot găsi unele tradiţii specifice, cum ar fi cea a melodiilor foarte lente şi a înaintării spre stînga cu un bărbat în frunte. Horele se fac în aşa fel, încît ierarhia pe vîrste şi pe poziţia dominantă în comunitate să se regăsească şi în ordinea etalării dansatorilor. În general, se conservă încă o politeţe şi un respect deosebit faţă de bărbat, oferindu-i-se, nu numai întîietatea, ci chiar şi locul pe scaun, un obicei atît de înrădăcinat.

Printre tradițiile specifice se numără și cele ale şezătorilor, logodnelor sau nunţilor (3-4 zile), alături de sărbătoarea măsuratului oilor, toate având în comun mese îmbelşugate, dans şi chef pe cinste. În trecut, carașovenii erau foarte religioşi, dar și superstițioși. Chiar și în prezent, cei mai evlavioși, se deplasează pe jos și asistă la hramul mânăstirii Maria Radna de lângă Lipova şi la cel al mânăstirii de la Ciclova Montană. După modelul românilor ortodocși, carașovenii cinstesc Sfinţii Gheorghe, Constantin, Mihai şi Nicolae, dar evită venerarea Sfântului Sava, patronul spiritual al sârbilor.

Casele tradiţionale ale caraşovenilor prezintă similitudini cu cele ale românilor din zona muntoasă. Ele sunt aşezate la stradă, având curţi spaţioase înconjurate cu garduri de nuiele sau din zid de piatră, uneori netencuite. Casele celor săraci erau din bârne, aveau formă dreptunghiulară şi erau văruite. Casele celor înstăriți erau din cărămidă, majoritatea aveau un pridvor deschis către stradă, de unde intrarea în casă se făcea prin intermediul câtorva trepte. În interior, există o tindă şi o cameră către stradă, dotată cu două ferestre. Curtea cuprindea o bucătărie de vară cu cămară şi cuptorul de copt pâine. Tot în tindă se afla vatra, având deasupra un coş larg pentru fum.

Având la bază o variantă veche a portului croat, specific doar croaţilor originari din Bosnia, care convieţuiesc în apropierea oraşului Pecs, din Ungaria (satul Ata), evoluând în simbioză de secole cu cel românesc, şi cu cel al altor neamuri, portul caraşovenilor şi-a afirmat specifitatea, în zonă, fiind bogat în motive florale şi izomorfe.

Costumul femeiesc este compus din: salbă şi pieptănătura specifică, cămaşa propriu-zisă, opregul de culoare neagră, poale albe și papuci sau sandale, în timp ce portul masculin conținea următoarele elemente vestimentare: pălărie, cămaşă având cusătura neagră la guler şi mâneci, cingătoare multicoloră, izmene lungi cu brodărie în partea posterioară, laibăr cu lucratură manuală pe fond alb și pantofi. Până anii trecuţi, portul era nemodificat.

Acum, rar mai zărești pe stradă cite o femeie în port tradiţional. Vara se purtau opinci, obiele de lînă iţari din cînepă şi cămaşă de in. Iarna se purtau pantaloni de piele, iar cei mai înstăriţi purtau cizme. Peste cămaşă, purtau un cojocel fără mâneci, iar deasupra un cojoc mare împodobit cu diferite cusături. Pe cap, bărbații purtau pălărie, în timp ce femeile aveau părul învelit într-un batic, sub care aveau o bucată de cârpă ce conferea o formă specifică coafurii. Fetele, în zilele de sărbătoare, purtau o panglică cusută cu mărgele colorate, iar cele de măritat purtau o salbă de bani.

GHEORGHE LEONARD, profesor de istorie la Colegiul Economic „Ion Ghica” din municipiul Brăila