CAZUL LUPU PICK – Adevăruri în suspensie

În dreptul numelui său, toate enciclopediile notează laconic: „născut la Iași, la 2 ianuarie 1886, cu origini austriece”, iar Lotte Eissner subliniază: „era notorie rezistența față de orice modă a lui Pick, român care, după 1905 se stabilise în Germania”. În acel scurt interval de glorie al filmului german, a cărui auroră a coincis cu sfârșitul primului război mondial și al cărui crepuscul a fost determinat de instaurarea nazismului, în anii în care drumul, de la expresionism la realism era jalonat de creeațiile lui Robert Wiene, Paul Leni, G.W.Pabst, Fritz Lang, E.A.Dupont, F.W.Murnau, numele lui Lupu Pick se înscrie în istoria celei de-a șaptea arte, în aceeași filieră și pe același plan cu ei.

Aproape toate dicționarele și istoriile cinematografiei îl citează drept „creatorul unui gen de film psihologic, pe fond social, acel bizar Kammerspiel”. Acesta era un nume derivat din cel pe care, Max Reinhardt, sub a cărui direcție Lupu Pick se afirmase ca actor de teatru, îi dăduse teatrului său de 300 de locuri și pieselor special scrise pe măsura faimei sale. Una dintre inteligentele comentatoare a filmului acelei epoci, Lotte Eissner spunea despre acesta, cu certitudine că: „Kammerspiel-ul așa cum l-a conceput creatorul său, Lupu Pick, încă din 1921 cu al său film «Scheiben» (Cioburi) este filmul psihologic, prin excelență”.

Un alt critic al acelor vremuri, Marcel Martin relevă că: „împotriva expresionismului, filmele lui Pick… «Cioburi» (1921), dar și «Noaptea de Anul Nou» (1923) restaurează analiza psihologică în profunzime, descrierea precisă a mediilor sociale, transcrierea ambianței morale, prin mijloace simple, personalitatea actorilor ca ființe vii și nu numai, tratate ca figuri simbolice, pur decorative. Ele atestă reapariția realismului în universul fantasmagoric al cinematografului german”.

Enigma cazului Pick se prelungește și azi, iar împrejurările morții sale sunt încă neelucidate. Unii fixează locul morții acestuia ca fiind la Londra, alții zic că ar fi fost la Berlin, unii dau data morții pe 7 martie, ceilalți pe 9 martie 1931, și totul, în urma unei posibile otrăviri. Paradoxal, sau nu, nici azi nu se cunoaște încă, dacă a fost sau nu sinucidere, accident simulat, sau asasinat politic, asupra celui care, la acel moment era animatorul primului sindicat al muncitorilor de film, din Germania, DACHO.

Altfel spus, acestuia i se recunoaște statutul de autentic animator și inventator al filmului german al anilor 20. Cu toate acestea, Pick făcuse studii parțiale de medicină, ca mai apoi, după un stagiu de figurant să opteze pentru cariera de actor, în cadrul trupei „Deutches Theater”, fiind coleg cu adolescenta de atunci, Marlene Dietrich. Dar, dincolo de toate aceste date universal admise, la acesta încep să se acumuleze și să persiste în jurul personalității sale, misterele și ambiguitățile. Mai ales în privința biografiei sale: „acest actor român, din tată evreu austriac, care fusese acrobat într-un circ ambulant, pe la începutul secolului, care debutase prin 1914, ca actor de film, în țara sa…. „ emigrează și se stabilește la Berlin, în timpul primului război mondial. Dacă în privința originii sale nu există totuși, documente precise, care să ateste paternitatea, neconcordanțele apar când se ajunge la capitolul carieră! Sigur este faptul că, Lupu Pick nu avea cum și când să joace într-un film românesc, înainte și după 1914, iar asta pentru simplu motiv că acesta nu se mai afla în țară. Acest actor de compoziție, în trupa regizorului german, la modă atunci, debutase deja alături de actori cunoscuți ai acelei epoci, precum: Henry Porter, Paul Otto, sau mai târziu Werner Krauss. Și, caruselul mărturiilor contradictorii nu se oprește aici. Frapează și faptul că, în filmografia sa, printre multe alte producții de serie răsar și câteva opere autentice, fără mimetisme, iar unii exegeți au susținut că, meritul acelora revine integral marelui scenarist Carl Mayer (a se vedea considerațiile lui Georges Sadoul, pe această temă, a influențelor în epocă). Pe de altă parte , este cert faptul că se produsese o fericită întâlnire între acești importanți creatori, însă tot atât de adevărat este și faptul că, filmele nu ar fi reușit să fie ceea ce au fost, dacă regizorul nu ar fi fost la nivelul inspiratului său scenarist. Carl Mayer-scenaristul filmului „Doctor Caligari”, capodoperă a expresionismului german – a putut imprima filmelor „Cioburi” și „Sylvester” caracterul lor, folosind figura controversatului artist Lupu Pick. Un actor care se evidenția tocmai pentru jocul nuanțat, psihologic, pentru gustul realismul atitudinii, regăsit deopotrivă și în chipul bătrânului birjar din „Ultima brișcă din Berlin”, cât și, în misterioasa figură a diplomatului japonez din „Spionii lui Fritz Lang”. Aceeași predilecție pentru rafinamentul psihologic a adus-o artistul în ambele teritorii de creație (teatru și film), generând chiar o tipologie a personajelor de factură „wedekindiană” oameni însingurați, trăind o revoltă mută, împotriva unei lumi a injustiției.

LUPU PICK – DE LA GLORIA VISATĂ LA „TREPTELE” UITĂRII

Apariția lui Lupu Pick, în anii de glorie a filmului german, nu a fost una întâmplătoare, cu toată aura ei de mister. Plecarea lui, în Germania „Republicii de la Weimar”, imediat după război, în plină degringoladă politică, ideologică și culturală nu a fost doar o vânătoare de faimă, cum o numea ironic, contemporanul și rivalul său filmic Fritz Lang. Pentru un artist ca el, cu origini alogene (tată austriac și mamă româncă), cinematograful devenea o rampă de afirmare, un mijloc de protest și acțiune civică. Filmul- așa cum îl concepea Pick- era doar un pretext inteligent, un portret colectiv al unei lumi în dezagregare, viciată de violență, crimă și depravare. Dispariția sa prematură, la doar 45 de ani, a generat, în timp o serie de controverse, de scenarii posibile. Mobilul rămâne necunoscut, chiar și până azi (biografii vorbesc despre o posibilă cabală politică, căreia i-a căzut victimă anunțată) O moarte suspectă, petrecută în deplin anonimat, cu un semnificativ dezinteres mediatic

Ca, și-n cazul altor victime faimoase, din epocă (cazul arestării, judecării și condamnării lui Ernest Thalmann, unul dintre militanții de marcă, de stânga, asasinat mai târziu în lagărul de la Buchenwald) și dispariția lui Pick, a fost rezultatul îndelung calculat al unei „vendete politice”, conduse din umbră de regizori siniștrii ce știau să camufleze intențiile și să stimuleze în societatea timpului, acea doză de nazificare și „ghetorizare” a conștiințelor.

Lupu Pick a fost numai un nume, pe lunga listă a artiștilor și scriitorilor ce au căzut victime totalitarismului de tip fascist (a se vedea și cazul unor scriitori de talia lui Feuchtwanger, Kurt Tucholsky, Arnold și Stefan Zweig, frații Mann, cărora li s-a anulat cetățenia, fiind constrânși să părăsească Germania, în mijlocul anilor30). Se poate spune că, Germania anilor 30 se îndrepta previzibil spre o nouă catastrofă, iar adepții „noii obiectivități” presimțeau această sumbră evoluție. Formele culturale ale vremii se înfățișau într-un mozaic destul de bizar, care unea romanele de un dur realism, ale lui uni Remarque – (alt evreu emigrat peste ocean și adoptat imediat de către magnații Hollywoodului, devenit mai târziu un scenarist de succes, dar și soțul nu mai puțin celebrei actrițe Paulette Godard) – și pe cele ale lui Alfred Doblin, sau J.Wasserman. La acestea se adăugau muzica avangardistă a lui Paul Hindemith, comediile moralizatoare ale lui Brecht, poezia ironică, deghizată în bufonerie a lui Tucholsky, satira politică a lui E.Kastner, proza cu tentă socială ale lui Fallada și A.Seghers, la care se poate menționa noua orientare a Bauhaus-ului, promovată de W. Gropius și discipolii săi, toate acestea ducând la o nouă pradigmă artistică, estetică și industrială

Este sugestivă în acea perioadă o apreciere ce viza „Muntele Vrăjit”, a lui Th.Mann trădând simpatia de care se bucura această carte, în cercurile intelectuale, de factură anti-rasistă: „este o carte care nu se poate înțelege de către cine nu fost tuberculos”. Iată astfel cum, unii intelectuali declarați de stânga au făcut pactul cu diavolul, pentru a-și menaja deopotrivă conștiințele și cariera, ascensiunea artistică. Rezultatul? O epidemie de lașitate și duplicitate. Occidentul a fost avertizat, însă a refuzat constant să înțeleagă evidența, să ia act fără oportunism, de o dramă planetară ce începea să fie și a lui. Altfel spus, „dansul macabru”, cu Mefisto și adepții săi se înfiripase deja, și nu era unul înscris în cartea „fericirii statelor”. Venirea la putere a nazismului (ianuarie 1933) nu a făcut decât să legitimeze o nouă „succesiune” politică, în detrimentul opiniei generale. Această victorie a „dictaturii sângelui”- cum o numea pompos, la acea vreme, Alfred Rosenberg, nimeni altul decât ideologul oficial al național socialismului – va curma brutal evoluțiile oricărei forme, de artă modernă. Destinul expresionismului reflectă foarte exact urmarea unei politici agresive, șovine, anticulturale, căreia îi va cădea victimă o întreagă generație de artiști. Anul dispariției sale nu a fost 1923, nici 1925, ci 1933, atestatul de naștere al celui de al „Treilea Reich”!

LUPU PICK ȘI CONCLUZIILE … FIE ELE ȘI POSTUME

În ceea ce-l privește pe artistul Lupu Pick, cazul său reflectă tabloul fidel al unei societăți în derivă. Moartea sa prematură, o simplă notă de subsol a istoriei. Însă, la nivel colectiv, aceasta trebuie înțeleasă ca un preludiu, o „prefață” la marele holocaust spiritual al intelectualilor (emigrați) într-o altă cultură.

Celebra parabolă politică a lui Brecht – notoriu adept al comunismului și propagandist al acestuia: „capete rotunde și capete ascuțite” (apărut chiar în 1933) s-ar putea extinde ca, avertisment general la adresa oricărui tip de totalitarism (fie de dreapta, sau de stânga), dar cu aceleași efecte devastatoare, pe termen nedefinit (aici putem aminti și cazul lui G.Benn, care denotă existența unui intelectual autentic, ce se apropiase de mișcarea nazistă, din pur idealism, dar care nu a devenit nicio dată membru al SPDului nazist, așa cum unii biografi zeloși ai vremii i-ar fi reproșat). În tragicul timpului său, brăzdat de întrebări și suferințe ascunse, se poate spune că rezidă forța de expresie a unei generații, forță ce modelează sentimentele și dă o prezență tulburătoare obiectelor, atmosferei.

Lupu Pick – îl recunoșteai într-o distribuție oricât de vastă, după ținuta sa elegantă, după zâmbetul său interior, moderând cu bonomie și delicatețe canavaua sentimentelor. Departe de a mima melodrama, artificiul părea în toate un erou care nu face caz de sine. Obținea prin acest joc al ambiguității și al inocenței mai mult adevăr decât prin savante poante teatrale.

Luciditatea privirii, inteligența și farmecul său retro i-au servit drept blazon. Era dintre cei ce, după modelul clasicilor filmului mut nu și-au schimbat masca și flerul aproape niciodată.

Adesea, Pick obișnuia să spună: „Realitatea cea mai îngrozitoare nu m-a jignit, nu m-a intimidate niciodată. Ea a fost sursa experiențelor și a întrebărilor mele. Numai omul mărginit, mediocru se simte ofensat de adevăr. Ca artist știu că viața nu e o sărbătoare și nici vreo oază în care înnotăm, mai mult, sau mai puțin absenți. Cine crede prea mult în întunericul altor forțe dovedește că nu înțelege nicidecum sensul artei și o reduce la starea ei primitivă. Omul refuză să se vadă înfrânt, redus la o oarecare zbatere fiziologică și asta nu din cine știe ce orgoliu metafizic… el simte că înseamnă mult mai mult. Dezastrul survine atunci când e înfățișat schematic, libertin, artificial”. ARMAND STERIADI