Ceva despre Univers

Ceva despre Univers

„Omul e măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) poate fi interpretat că fiecare dintre semenii noştri are un Univers al lui. Cum adică, tu ai Universul tău, el sau ea au fiecare câte un Univers, dar pentru restul ce mai rămâne? Ce să rămână, tot un Univers al nostru. Universul care este nemărginit, în termeni astronomici, infinit, să fie oare în fiecare infinit? Dar noi trăim, de când ne naştem şi până ne stingem, într-un Univers finit. Universul celui care vede lumea pentru prima dată, o descoperă apoi treptat, îşi clădeşte un Univers al creioanelor colorate, al abecedarului… Carevasăzică abecedarul, primele lui trei litere ale alfabetului, poate determina un Univers al celor mici? Evident ca şi noi, cei maturi privim Universul lor ca pe o predare treptată, dinspre noi spre ei, a unei gestiuni ale vieţii ineluctabil umane.
În termeni cosmogonici, avem un Univers în expansiune, unul care se dilată, se contractă, este paralel, implodează, explodează, unul care suportă tot. Va ajunge, evident peste miliarde de ani, cât un bob de mazăre, fasole, ca o păstaie, ca o ciumăfaie, ca naiba, o să vedem noi peste acei ani.
Dar Universul palpabil, cel pe care vrem să îl pipăim, mirosim, să-l vedem poate chiar la treabă, cam cum ar fi? Ce Univers ne poate împinge pe noi de la spate, trebuie să ne împingă, singuri nu putem păşi măcar un centimetru? De ce? Pentru că suntem pasivi, naivi, predispuşi pentru orice – trădare, adulter, delaţiune, minciună, dar şi în spaţiul culturii, al devenirii, al înnoirii, al aşezării noastre într-un timp real, definit, perceptiv. Şi ce mai avem un Univers al copiilor, al altor categorii de vârstă, al prostiei, animalelor, florilor şi, de fapt, ce este Universul? O intenţie, era să spun o inepţie. Este ceva nepalpabil, impersonal, în care ne refugiem adesea. De ce spunem Univers? Pentru că nu am găsit un alt termen care să ne mângâie vanitatea noastră, să determine finitul nostru, mărginimea noastră; faptul că nu îl putem atinge, ne bucurăm de acest lucru. În sfârşit, am găsit şi noi ceva în care să fim tari, superiori, să avem un control pe ceva, care în alte împrejurări ne scăpa printre degete.
Dar când te izbeşti de derivate ale Universului – cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului? Ei na! Iată şi o declaraţie de Univers! Asta ne mai lipsea, şi pe deasupra a Drepturilor Omului. Care drept? Care om? Al omului obişnuit, care vrea să trăiască în pace, în libertate, într-o totală fraternitate cu toţi semenii lui. Aiurea, e o construcţie cinică. Similară cu acea categorisire de lumea bună – oameni care trăiesc, muncesc, se reproduc, visează într-o anumită lume. Ei, conducătorii, spun că este cea bună – şi alte lumi, alte Universuri, lumea a treia, lumea subdezvoltată, care nu mai aparţine celei dintâi. De ce? Pentru că lumea este artificial divizată pe criterii etnice, de rasă, religie, cultură etc. Păi cam aici trebuie lucrat. Să nu mai fie diferenţe create de către semenii noştri, care să ne dezbine, să ne îndepărteze unul de altul, ci să ne adune, să creeze proiecţii în real pentru fiecare individ în diversitatea lumii pe care o trăim.
Din păcate, realitatea, ca de atâtea ori, este alta. Universul clădit în secole şi ani de către semenii noştri, în tăvălugul imprevizibil (sau, de ce nu, bine calculat) al vremurilor noastre, dărâmă naţii, cutume, obiceiuri străvechi, ierarhizări ori trăind în numele diferitelor religii determină în final un fel de dezorientare.
Adesea se doreşte modernizarea unor structuri arhaice peste noapte, dar acestea nu sunt pregătite şi nici nu vor fi prea curând. Se nasc falii insurmontabile, care sunt stăpânite cu armele, cel mai ades în numele unei rapide alinieri la aşa zisele standarde impuse de Noua Ordine Mondială.
Universul literar şi artistic cui mai aparţine? Imensitatea lui bordată uneori de vreun Nobel, Pulitzer, las secvenţialele Palm D’or, Leul de Aur, Bienala Berlin, Cannes şi corolar vrea să ne arate că şi acesta pulsează precum supernovele şi pot exploda „sau pot imploda într-o „black hole”. Să identificăm apoi că acea „gaură neagră” a culturii umane nu ne aparţine, o eliminăm, o blamăm, ea aparţine doar Universului; şi ne spălăm pe mâini.
Avem un Univers intim în care ne mişcăm, ca apoi să ne retragem în el, medităm, ne măcinăm creierii ca să pricepem de ce un lucru e astfel, de ce am procedat într-un fel şi nu în altul. Dacă am pierdut Universul din noi şi vedem pe media unul care s-a aruncat de la etaj, şi-a pus ştreangul de gât sau s-a aruncat în faţa metroului. Probabil, gândind introspectiv, au vrut să arate că au avut şi ei un Univers care s-a frânt, a ajuns la final, au refuzat să mai aştepte derularea altor episoade, le-a fost greaţă, le-a fost frică, nu au mai putut domina eul, acesta a fost scurtcircuitat, creierul lor, acest gigantic calculator, s-a blocat. Nu poţi fi un câştigător „for ever”.
Universul fiecăruia este infinit: cum judecă un canibal, un aborigen, un dependent de droguri, un muncitor calificat, un inginer, arhitect, medic, om politic responsabil, magnat, şi multe alte categorii socio-profesionale. Universul lor este unul determinat ori determinabil, au ţinte – fiecare în parte – inconfundabile, nu pot decât secvenţial interacţiona între ei, între secvenţe diferite, imposibil de a relaţiona, dar fiecare având ţeluri precise. Îi întrebi de Univers şi îţi vor răspunde: mai târziu, acum avem treabă.
Dar Universul celor trimişi în lagărele de exterminare de la Auschvitz, Dachau, Maidanek, Treblinka, Birkenau care mai era? Era unul mai întâi de supravieţuire, apoi de deznădejde, de o imensă neputinţă. Strânşi între sârme ghimpate şi păzitori pe metereze de lemn aşteptau implacabilul sfârşit… Acesta era universul lor, din păcate limitat. Nu aveau cum să se mişte decât între tabăra de barăci şi camerele de gazare. Un Univers implacabil, ruşinos, dacă poate suporta acest adjectiv. Apoi, un inimaginabil criminal, care a distrus popoare întregi spre a le alinia într-un sistem precum „Patul lui Procust”, a distrus Universul a milioane de oameni, într-o formulă criminală asiatică, izvorâtă din practici hunice şi a determinat la un moment dat ca 1/8 din populaţia globului să „surâdă încrezătoare” către conducătorul iubit, iubit până ce ochii lui au devenit sticloşi. Şi atunci a început, timid, şi continuă tot timid şi în prezent, „Renaşterea” unei imense naţii. Avem şi acum replici.
Şi am găsit la unii o sintagmă nu a Universului, ci a Cosmosului, adică un Univers poate mai mic. Ba au apărut microcosmos şi macrocosmos ca o formulă a Universului. Ne place nouă să ne jucăm cu noţiunile, cu cele care nu ne pot contrazice şi care nu pot interveni direct în viaţa noastră imediată. S-a mai creat ceva ce ţine de un fel abscons al percepţiei umane şi anume că a fost descoperită „Particula lui Dumnezeu”, un boson. Pe dracu, iată că bosonul ăsta îl dă jos pe Dumnezeu, face ca lumea actuală să fie strict determinată într-un spaţiu închis între acceleratoare. Un Dumnezeu subatomic, aflat într-un super micro Univers în care se mişcă într-o formulă pe care OMUL trebuie să o prindă într-o fracţiune infinitesimală de milionime de secundă.
Iată ce a ajuns Dumnezeu, o particulă. Noi, profanii, credem că este în Ceruri, ne veghează viaţa noastră cu bune şi cu rele, ne primeşte de-a dreapta Lui şi ne cântăreşte în infinitul nepredictibil al Istoriei faptele bune precum şi pe cele rele, la înfricoşătoarea Judecată de Apoi.
De fapt, ce face Dumnezeu? Pogoară permanent peste capetele noastre Universul nostru pe care El l-a creat în cele şapte zile. Acum mai pregnant, mai vizibil, este creaţia Lui, când primii oameni (întâi Adam şi apoi Eva), nu înţeleg de ce în această succesiune, deoarece lucrurile se puteau petrece şi invers, adică urmare ei au dat naştere atât Lui cât şi Ei, în fine într-o succesiune mai degrabă matriarhală.
Dar o dată cu Ei, a apărut un alt Univers, cel al lumii populate, care, la rându-i a determinat Universul fiecăruia dintre noi, mai extins sau mai limitat, după cultura fiecăruia.
Dar un implacabil destin s-a răsfrânt asupra naţiei române, iar acesta privit sub lupa istoriei face ca meleagurile acestea, adică Universul nostru, să fie atât de divers încât fiecare nedreptate, nelegiuire, mişelie, dramă, ş.a. să aibă fix o proiecţie în fiecare astru din Calea Lactee, atunci când o privim de pe un înalt de munte într-o noapte fără nori.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA (STOIKA)
volumul „Lumini sub umbre” – Editura „Laurent – anul 2016