Cezar Bolliac

25 martie 1813 București-25 februarie 1881 București

„Boliac cânta iobagul ș-a lui lanțuri de aramă”. Acesta este versul prin care a fost imortalizat Cezar Bolliac în poezia „Epigonii” de către tânărul poet Mihai Eminescu, la cei 20 de ani ai săi, în 1870, iar trăsătura esențială a scriitorului implicat în societatea românească a secolului al XIX-lea va rămâne peste timp drept emblema celui de care ne ocupăm acum în evocarea de față.

George Călinescu îi alocă aceluiași scriitor mult mai mult spațiu. E și fi resc, deoarece este vorba de un alt tip de lucrare, o istorie literară, care va rămâne permanent una din valorile culturii noastre naționale – „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1940). Pe poetul iobăgimii îl include în amplul capitol „Poezia măruntă”, după 1840, „Patrioți și unioniști”. Și prin aceste titulaturi, enciclopedistul nostru al secolului al XX-lea îl fi xează pe Cezar Bolliac într-un loc de onoare al cărturarilor români care și-au adus contribuția la dezvoltarea culturii și societății noastre, în general, la începutul perioadei moderne în Principatele Române.

„O uitare nedreaptă s-a întins asupra lui Cezar Bolliac, născut la 25 martie 1813. Asupra originii lui plutesc oarecari nori. Unii spun că era evreu. (…) În afara oricărei îndoieli este că Bolliac s-a simțit totdeauna român și a luat parte la marile evenimente cu o adeziune totală. Omului care cântase patria: <<Fie neam oricât de mare,/ Fie neamț, francez, englez,/ Neam mai mândru și mai tare/ Ca românul eu nu crez./ Neamu-n care naște-oricine/ Pe acela va iubi!/ Ești român? voi fi cu tine;/ Că-s român și-n veci voi fi …>> nu se cuvine a i se suspecta simțămintele”. Aceeași zi a nașterii, de 25 martie, o menționează și Ioana Em. Petrescu, în „Dicționarul scriitorilor români”, volumul de la A la C, 1995.

Cezar Bolliac a fost poet și publicist. S-a născut în familia lui Anton Bogliaco, medic, și a Zincăi (n. Kalamogdartis). După plecarea tatălui din țară, băiatul a fost crescut de marele stolnic Petrache Peretz, care poate (cf. G. Călinescu) luase în căsătorie pe Zinca, devenind tatăl vitreg al fi ului ei. Crescut în mahalaua Brezoianului, copilul își începe studiile în curtea bisericii Măgureanu, în limba greacă, cu dascălul Matei, despre care afl ăm că era un „om înalt, uscat, cu giubea verde și cu căciulă cazacliască” și care își tortura ciracii după un regulament, corijându-i la palmă cu o lopățică de stejar. Cezar Bolliac își va continua studiile la Colegiul „Sf. Sava”, avându-l profesor pe Ion Heliade Rădulescu.

În 1830 a încercat o scurtă carieră militară, intrând ca iuncăr în armata română, iar între 1831 și 1833 se presupune (cf. G. Călinescu) să se fi dus pentru studii la Paris. În 1835 scotea niște „Meditații” în proză și versuri, care îndreptățesc să se creadă că citise „Les paroles d`un croyant” (1833), aproape numaidecât după apariție, dar Bolliac a citit foarte mult. Știa „italienește și englezește și avea cunoștință, oricât de superfi cială, de Pope, Dryden, Milton, Samuel Butler, Chaterton, Spenser, Rushworth și, cu precădere, Voltaire”. Ion Câmpineanu (căruia îi va rămâne devotat toată viața) și Ion Heliade Rădulescu (în relație cu care va evolua de la stimă la violentă inimiciție) îl introduc în Societatea Filarmonică.

În 1836 editează efemera revistă-magazin (trei numere) „Curiosul”, în care publică articole entuziaste despre Victor Hugo și Shakespeare, traduce din Doamna de Stael și dă sfaturi practice gospodărești. Bănuit că ar fi participat la conspirația lui Dimitrie Filipescu din 1840, este arestat și surghiunit la schitul Poiana Mărului (care devine în epistola „La Maior Ion Voinescu II”, o „capiște druidă”, populată cu „eremiți turbând”). A scris prima dramă în limba română, după romanul doamnei Cottin.

A fost reprezentată de mai multe ori, fără a fi tipărită. Se înduioșează pentru o văduvă săracă și pentru copiii ei, în timp ce bogatul petrece la contradanț, deplânge pe fata de țigan ori pe robul țigan, pe muncitor, pe salahor, pe clăcaș, pe osânditul la ocnă: „Locuitorii nopții cu fețele pălite/ Își lasă bolovanii și vin de-l încongiur;/ Cu lumânări în creștet, cu barbele zburlite,/ Păroși pe brațe, piepturi, cu haine zdrențuite,/ Puhavi de umezeală, dau roată împregiur”. (Ocna) Va descrie și mai halucinant ocna într-un articol din „Românul” (1859): „Ocna este un caos sub pământ de o circumferință de cinci-șase sute de stânjeni, pe o adâncime de șaptezeci-optzeci, în care te cobori pe o funie printr-un ghizd ca de puț de vreo zece stânjeni adâncime și balotezi apoi în aer cealaltă parte până atingi tărâmul de sare.

Miasmele și putoarea trăsnitoare în creieri ce se exală din ăst domen al nopții – în care n-a ajuns niciodată o cât de slabă refl ecție, cât de oblică, a zilei – sfi d toată chimia să o poată produce. Douăzeci (de) nenorociți și câteodată și mai mulți, în permanență în ăst aer sărat, nepremenit de secoli, își amestic respirația cu exalațiile din lăpădările corpului”. Bolliac îl concepea pe poet drept factor social care trebuie să lupte pentru emanciparea sclavilor și mai ales a femeii: „Pentru ce poeții n-au astăzi în staturi infl uința ce aveau în antichitate? (…) Este timp ca Poesia să puie în mișcare toate resorturile sale la o prefacere întreagă, la o reformă totală de conștiință: – schimbare a tuturor ideilor ce a avut până acum și are astăzi omul despre lume…”. Corecte și îndrăznețe idei avea Bolliac!

Emancipat îi era și vocabularul prin folosirea neologismelor. Acestea se vor fi cizelat în timp. Și dacă ne gândim că în acea perioadă a avântului afi șat de scriitorul cu idei înaintate încă nu trecusem ofi cial la alfabetul latin! Deși avea idei ce revoluționau viața curentă, Bolliac lămurea în 1859 cum că nu admite republicanismul, socialismul și nici comunismul, „mai cumplit decât socialismul”.

Cezar Bolliac fusese membru al Frăției din 1843 și s-a detașat ca fi gură proeminentă a revoluției de la 1848. Ajunge ca exilat în Transilvania unde militează, prin gazeta sa, „Expatriatul”, editată la Brașov (1849), și prin acțiuni diplomatice, pentru unirea românilor și a ungurilor sub steagul revoluției. În 1850 se afl ă la Paris, unde desfășoară o intensă activitate propagandistică în favoarea Unirii Principatelor și se preocupă de studii arheologice și numismatice.

După repatriere (1857), acțiunea lui politică (în care a renunțat la accentele socialist-utopice din prima tinerețe, adică la ideea desfi ințării familiei și a proprietății, dar a rămas credincios democratismului burghez pașoptist) e susținută de o publicistică calitativă și cantitativă: colaborează la „Românul”, „Naționalul”, „Dâmbovița”, „Reforma” etc. și editează „Buciumul” (1862), devenit din 1865 „Trompeta Carpaților”.

Are numeroase funcții culturale: director al Arhivelor Statului, în 1864, inspector al muzeelor, membru al Societății Geografi ce Române, membru de onoare al unor societăți franceze, precum Société Française de Numismatique et d’Archéologie. Cea de președinte al Comitetului Arheologic din București (1869) îi dă posibilitatea de a continua ofi cial cercetările care l-au pasionat toată viața, de a dezvălui istoria dacilor (în spiritul dacismului pașoptist).

Bolliac și-a adunat operele literare în mai multe volume: (Operele lui Bolliac; Meditații, 1835; Din poeziile lui Bolliac, 1843; Poesii noue, 1847; Poezii. Renașterea României, 1857), alcătuindu-și în timpul vieții o singură „Culegere de mai mulți artricoli publicați atât în străinătate cât și în țară” (1861), partea cu adevărat importantă a activității sale reprezentând-o tocmai publicistica literară și politică.

Pentru vremea lui, dar și pentru posteritate, Bolliac a fost important prin articolele sale de teorie literară (manifestul „Către scriitorii noștri”, 1844; „Poezia”, 1846; Răspuns la articolul „Poezie”, 1845, etc.) Cezar Bolliac va fi un anticlasic consecvent, astfel că, pornind de la Victor Hugo și de la Doamna de Stael dă prima defi niție românească integral romantică a poeziei, pe care o vede având misiune socială. Pentru el artele, în special literatura, ar avea în societatea modernă un rol organizator, precum religia în perioada primitivă.

Poetul ar avea în perioada modernă rolul unui profet. Bolliac a tradus din Victor Hugo, Alfred de Vigny, Alfred de Musset, Ariosto ș.a. În poezie, se orientează spre o literatură socială cu accente messianice, conform crezului său artistic formulat în „La muza mea” (1847), o ars poetica. Aceeași idee a „misiei” poetului întâlnim și în epistola „La Maior Ion Voinescu II”, o foarte lungă expunere asupra destinului de martir al poetului. Poeziile sociale ale lui Bolliac, „Sila”, „Carnavalul”, „Muncitorul”, „Clăcașul”, „Țiganul vândut” etc. sunt celebre în epocă.

El vede în poezie elementul salvator pentru lume pe linia unei revoluții în conștiințe. De aceea creațiile lui sunt discursuri versifi cate. Erotica, meditațiile, epistolele sunt cultivate mai rar și destul de rudimentar. Un fragment dintr-o poezie cu un caracter social enunțată mai sus ar fi edifi cator:

„Oh! Legați pentru vecie/ De pământul unde stăm,/ Plătim vecinică chirie/ Și pe apa care-o bem./ Nu avem nimic al nostru;/ Tot în preajmă e străin!/ Venim rupți din lucrul vostru/ Și dăm peste-al lipsei chin.// Ca un dobitoc de muncă,/ Ca copaciul roditor,/ Ca rodirea dintr-o luncă/ Voi priviți pe muncitor./ El și fi ii, și soție,/ Boul, vaca și viței,/ Toți sunt zestre pe moșie/ Robi ai muncii, robi ai ei.// Sunteți veseli când ne vindeți/ În arendă la cochinți!/ Camătă pe muncă prindeți/ Pruncilor de la părinți!/ Bătrân, văduvă, copilul/ Munca-le vă sunt datori;/ Și sudoarea lor, suspinul/ V-aprind setea de comori.//

După ce, prin asuprire,/ Stoarceți, ca proprietari,/ Veniți iar, ca stăpânire,/ Născociți la biruri mari,/ Ș-apoi v-așezați pe jețe/ Jefuind ca dregători! – Zgripțori cu-ntreite fețe,/ Jupuiți pe muncitori. (…)// De-astăzi, munca-ne e-a noastră/ Ș-o schimbăm pentru pământ./ Mâncați voi țărâna voastră!/ Munca noi n-o dăm în vânt./ Și, de vreți s-aveți cuvântul,/ De vreți a vă domiri:/ Este-al brațului pământul,/ A-l lucra, nu a-i robi.// Pâinea, fi erul o rodește;/ Tot cu fi erul ne-o păstrăm;/ Ea e-a celui ce-o muncește;/ Trântorilor n-o mai dăm./ V-am cerut de milă, dreptul/ Cu tocmeală între frați./ Nu vreți? Ni-l ținem cu pieptul,/ Și veniți de ni-l luați!” („Clăcașul”, Paris, 1851, ianuarie). Iată deci atitudinea poetului la trei ani după revoluția de la 1848.

Și, oriunde s-ar fi găsit, se gândea tot la săracii țării lui. Uneori însă versul lui Bolliac se arată a fi sub nivelul versurilor poeților Văcărești: „Aleargă mielușeaua, zâmbește fl oricica/ Sticleți și fi lomele se sparg pe crăci cântând”. La această armonie „Și inima-mi, ca harfă, sloboade-un împreună/ La marele concert”. Structura apoetică a lui Bolliac se observă și în studiul „Poezia populară”, 1844. Un vers precum „Lele, gagă, ce faci, fa?” arată simplitatea gustului poetic al autorului.

Incursiunea lui în folclor îi compromite talentul real în altă zonă a literaturii, chiar de primă mărime. Trebuie căutat în publicistica sa politică. Articolele lui politice marchează nașterea jurnalisticii politice românești moderne. Bolliac aduce în publicistica vremii un limbaj modern și un stil inteligent, precis. Construiește articolele pe teme și defi nește cu exactitate termenii discuției. Dozează subtil argumentele în mod ascendent, culminând uneori prin ironie. Demonstrațiile din articole au o transparență logică opusă sentimentalismului patetic și inefi cient din poezie.

Detașat și ironic, Bolliac se arată a fi în lucrarea sa foarte bine întocmită intitulată „Mozaicul social” (1858), o reducere la absurd a ierarhiei sociale (cu șaptesprezece clase și cinci „regnuri”) consfi nțită de Regulamentul Organic și urmărește consecințele sociale ale regimului politic regulamentar în pagini excelente. Ceea ce defi nește statutul social al fi ecărei clase sunt drepturile ei comentate scânteietor și ironic: „Întâia clasă de boieri de rangul întâi: excelențiile lor, bașboierii și banii mari au căderea (…) să-și încarce cu cusături de fi r galben hainele pe guler, pe piepți, pe spete, pe poale și pe mâneci cât or putea să ducă (…) să poarte sabie, pinteni și câți fulgi albi vor poft i la pălărie (…).

Întâia clasă din a doua clasă de boieri: dumnealor marii cluceri și marii paharnici cu fi ruri tot albe, dar foarte mult reduse, tot cu pantaloni albi, dar cu foarte înguste lampasuri, și tot cu pinteni, fără fulgi (…). Întâia clasă de boiernași, boieri de neam, singura nobleță ereditară în Țara Românească (…) scutită de bir și de bătaie (…). Cei ce exersează profesii liberale (…) au privilegiul a-și exersa profesia și a nu plăti nimic; despre ale bătăii însă nu se coprinde nicăiri că ar fi excluși la împrejurări.

Clasa birnicilor cu îndatorirea a plăti tot (…) bucurânduse de un singur privilegiu: să nu poată fi bătut de către subtcârmuitor în pricini mici corecționale decât numai până la 25 de nuiele deodată”. Bolliac atacă îndepărtarea liberalilor de idealurile pașoptiste. Publicistica lui este riguroasă, echilibrată și demascatoare.

„Dacă prin poezie este din punct de vedere estetic mai mult contemporan cu Văcăreștii și Mumuleanu, prin proza politică este contemporan cu Eminescu și se înscrie – spune Ioana Em. Popescu – printre cei mai valoroși jurnaliști din literatura română”. Cezar Bolliac a atras atenția unor mari valori ale culturii române: Nicolae Iorga, Dimitrie Popovici, George Călinescu, Paul Cornea, Ovidiu Papadima, George Ivașcu, Ion Rotaru, Mihai Zamfi r, Marin Sorescu și mulți alții.

Cleopatra Luca