Cicerone Theodorescu-Vocaţie poetică – 49 de ani de activitate literară

(n. 9.02.1908 – d. 18.02.1974)

Cicerone Theodorescu a fost un poet şi traducător român, cu o carieră literară remarcabilă, publicând în jur de 30 de volume. A debutat în 1925 în Universul literar al lui Perpessicius. Menţionăm câteva volume: Cleştar (1936), C.F.R. (1938), Cântece de galeră, 1946, Ograda minunată (1948), Calea Griviţei (1949), Un cântec din uliţa noastră (1953), Făurari de frumuseţe (1954), Scriitorul şi cartea la noi (1954), O şcolăriţă în pădure (1955), Oameni şi dragoste (1958), Izvoare fermecate (folclor) (1958), Atenţie, copii! (1961), De dragoste (1961), Băiatul cu poveştile (1963), Povestea Ioanei (1963), Poteca lunii, 1964, Hronic (1965), Zburătorul din larg (1965), Pădurea de cleştar (1967), Platoşa duratei (1973), De bello dacico (1989).

Se remarcă şi ca traducător al lui Maiakovski, al lui Tvardovski, F. G. Lorca etc., precum şi ca autor de creaţii literare pentru copii. G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, încheie scurta prezentare a lui C. Theodorescu sub semnul unei aşteptări a producţiei decisive, poetul confirmând ulterior, prin creaţia sa.

Radu Popescu semnează o amplă prefaţă la volumul apărut în 1968, BPT, Poteca lunii – Versuri alese, în care menţionează faptul că o primă perioadă a creaţiei poetice a lui Cicerone Theodorescu este dominant cristalizată în volumul <<Cleştar>> (1936). Prin poemele cuprinse în <<Cleştar>>, se afirmă un poet cu timbru liric foarte personal, dar şi cu un fond de idei original. Autorul poemelor este încă un autor tânăr, foarte prezent în epoca sa poetică. Teoria poetică este de aristocratizare a poeziei, prin ridicarea deasupra vieţii într-o a doua lume.

În volumul de debut, Cleştar, versurile pun în evidenţă tehnica poetică şi talentul literar, prezenţa unor rime aparte, o tematică diversă: Bătându-ne obrajii cu viscolu-i sticlos,/ Lumina se topeşte pe noi ca o ninsoare;/ Grăbită-n coborâşu-i, se linişteşte jos./ Şi viscolele toate rămân interioare.// (Corespondenţe); Locului saltă, albă, inima:/ În vrejul spaimei, ochi spiral de apă,/ Năprasnic joc de curbe linii m-a/ Prins de demult şi, tulbure, mă- ngroapă.// (Examen), O, libertate! Vântul îşi surpă între noi/ Pe noaptea mişcătoare corabia de pîslă/ Sub care se scufundă ca apelor o vâslă/ Şi-nţepeneşte glasumi, ca vâsla în noroi.// (Trepte). R. Popescu nota: Expresia şi limba poetică sunt, în << Cleştar>>, destul de dificile, iar Dan Cristea, în articolul din România literară nr. 27/ 05.07.1973, afirma: Debutând cu o lirică ermetică, autorul a trecut apoi prin toate fazele poeziei narative, ilustrative sau anecdotice (…).

În 1938 apare volumul C.F.R. despre care acelaşi R. Popescu nota că marchează orientarea poetului <<în afară>>, spre observarea realităţii obiective şi spre oglindirea unei realităţi omenesc-istorice. Punctul de plecare se găseşte în orizontul copilăriei şi adolescenţei sale, în dramaticul spectacol al vieţii şi muncii la atelierele căilor ferate de pe atunci”.

Versurile din acest volum se apropie de viaţă şi surprind munca grea a muncitorilor: Turnători, cazangii, fierari,/ Montatori, modelori, strungari!/ Menghina fălcilor scrâşnească silă,/ Mestecaţi lignit şi huilă,/ Cocs şi fontă şi moarte.// Maşina trebuie să meargă mai departe.// (Foame); Astrele, crivăţ de focuri năuce,/ Un abur gigant, dinăuntru, le duce,/ Zgâlţâind bolţilor fierăria,/ Biciuind noaptea şi veşnicia// (Aburul). În volumul Cântece de galeră, 1946, se remarcă versurile despre război: Acum bate prin vine un vânt de venin:/ Deodată toţi crinii mi-i/ Scutură inimii;/ S-or pierde. S-or sălbătici./ Războiul e-aci.// (Scrisoare), R. Popescu remarcând următoarele: În toate aceste poezii de război, manifestarea lirică a poetului se dovedeşte foarte variată, capabilă să împletească – pentru realizarea scopului final: denunţarea calamităţilor războiului – sentimente şi imagini de mare diversitate, care merg de la groaza morţii până la oboseala soldatului în marş, de la infernul concret al distrugerii până la evocarea unei duioase amintiri de dragoste.

Sunt poezii de o reală valoare şi remarcabilă originalitate, prin care se adaugă o trăsătură nouă şi aparte la tabloul poeziei noastre de război. Se conturează, prin acest volum, faptul că autorul se află pe o treaptă a conştiinţei care-i dictează a fi observatorul atent şi viu al dramei sociale, cronicarul prezentului, depozitarul şi mesagerul contemporaneităţii (R. Popescu). Volumul Un cântec din uliţa noastră, 1953, volum ce evidenţiază maturitatea artistică a poetului, se deschide cu un poem remarcabil, Limba noastră:

Munte, dealuri, şesuri, mare,/ mult se surpă, mult se schimbă./ Tu ne duci spre larg, cântare,/ Fluviule, maternă limbă!// (…) Fluviu este azi izvorul/ care-aduce din străbuni/ limba ce-o vorbi poporul,/ graiul marilor furtuni.// A spus foşnetele holdei…/ …Şi harapnicul spunea!/ A spus scrâşnetul revoltei…/ …Şi-asupririle, tot ea!// (…)…Graiul vechi, adânc şi dulce,/ trece epocile-n şir/ De război, vorbi Neculce/ De idee, Cantemir.// (…) Lung fior când trece vântul/ au pe valuri, au în brazi,/ armă vie ni-i cuvântul/ din istorii şi de azi.// (…) Spadă ne rămân şi zale/şi parfum şi dulce suc/ Eminescu, Caragiale,/ Sadoveanu sau Coşbuc.// (…) …Munte, dealuri, şesuri, mare,/ malurile se tot schimbă./ – Noi te-om duce-n larg, cântare,/ Fluviule, maternă limbă!//.

Se remarcă şi prezenţa unor poezii satirice, cuprinse în poezii de tip rondel: Cicerone Theodorescu a utilizat, pentru satira sa, forma poetică a rondelului şi se poate afirma că el este primul poet român care a avut această idee şi care a realizat-o la un înalt nivel (R. Popescu – cel care afirma şi că poetul a realizat o adevărată resurecţie a unei formule pe care mai toată lumea o considera epuizată, Rondelul capătă încă o utilizare, poetul îi conferă o a doua misiune: aceea de a încuraja noul, de a reliefa frumuseţea, de a stimula avântul, de a căuta ce este pozitiv).

Volumul Oameni şi dragoste (1958) accentuează, după cum dezvăluie însuşi titlul, importanţa iubirii în viaţa omului. Este surprinzătoare tehnica abordată în unele creaţii, aceea de a concepe poeme dintr-un catren, esenţializate şi concise. Dragostea devine forma esenţială ce stă la baza existenţei, R. Popescu notând în acest sens:

Dragostea de viaţă, de oameni, nu este – ne spune poetul – un sentiment, între altele, o reacţie între multele, ale structurii noastre sufleteşti polivalente: dragostea e însăţi viaţa, însăşi sursa elanului spiritual, este forma afirmării şi recunoaşterii unei condiţii umane superioare (…). Inima tânără spune: – Dragoste, vânt de departe,/ Ia-ne cu tine şi du-ne,/ Dragoste, zbor fără moarte…// (…) Sfântă de-a pururi risipă,/ Nouă de-a pururi minune,/ Dragoste – viaţă, aripă – / Ia-ne cu tine şi du-ne.// (Lângă o inimă tânără); Dragoste, al cerurilor sâmbur,/ Sâmbure al lumii şi izvor!/ Pân’la moarte – de la primul gângur – Omul după tine îl măsor.// (Pasărea măiastră).

Un alt volum, cel din 1961, De dragoste, va continua tematica iubirii din vol. Oameni şi dragoste: Revăd muzicale nimicuri banale,/ Îmi umplu odaia, le-ascult şi le caut:/ Îmi cântă – atinse de mâinile tale –/ Din nai, din vioară, din flaut .//(Nimicuri). La apariţia volumului Povestea Ioanei (1963), în România liberă din 11.IX.1963, Boris Buzilă subliniază caracterul surprinzător al versurilor, dificultatea de a le încadra într-o specie literară: Lectura cărţii descoperă însă că <<Povestea Ioanei>> se supune în mai mică măsură exigenţelor poemului epic, ea constituind în fond o suită de tablouri lirice care înfăţişează viaţa de astăzi a satului dobrogean, un mănunchi de cântece inspirate din obiceiurile, datinile, tradiţiile de demult şi cele recente ale acestor locuri. B. Buzilă pune în evidenţă şi interesul lui C. Theodorescu pentru elementul folcloric:

În urmă cu câţiva ani, C. Theodorescu a publicat o bogată culegere de folclor intitulată <<Izvoarele fermecate>>. Cititorul recentei sale cărţi este îndemnat să pună în legătură interesul poetului faţă de tezaurul folclorului nostru literar cu încercarea de a realiza el însuşi, aşa cum au făcut-o atâţia alţi poeţi de seamă, o poezie pe motive populare, obţinând în <<Povestea Ioanei>> o rodnică asimilare a folclorului, într-un mod care păstrează universul de imagini şi versificaţie populară, dar apare evident îmbogăţit cu experienţa poeziei culte, mai recente, de la Coşbuc – să spunem – până la Arghezi. Tot despre acest volum, în Munca din 23.II.1964, a apărut un articol al lui Mircea Anghelescu, acesta punctând inspiraţia din folclor ce stă la baza volumului:

Modul de realizare a acestui volum este acela al poeziei de inspiraţie folclorică; nu numai ritmul, numărul de silabe, forma versului, dar şi vocabularul şi chiar optica, umorul poeziei populare sunt preluate în mod creator (…). În finalul articolului său, M. Anghelescu concluzionează: Amplul poem <<Povestea Ioanei>> e (…) o monografie lirică prin excelenţă, investigând planurile afective ale sentimentelor; şi Cicerone Theodorescu ne oferă un volum de versuri remarcabile, prin inspiraţia populară, prin lirismul lor .

Radu Popescu îşi începe prefaţa din 1968 prin a realiza un portret al autorului, evidenţiind, la momentul de atunci, cei patruzeci de ani de versuri şi rime, patruzeci de ani de zile şi nopţi închinate poeziei, precum şi aspectul fizic: Poetul are silueta unui adolescent – slab, piele şi os, înalt cât uşa, ca un licean care a crescut vertiginos (…) – şi are chipul tinereţii, cu expresia instabilă, cu privirea când râzătoare şi glumeaţă, când invadată de melancolii năprasnice.

Pe lângă activitatea literară foarte bogată, se remarcă şi cea ziaristică, R. Popescu făcând următoarea precizare: Cicerone Theodorescu nu a făcut excepţie de la o regulă a vieţii scriitoriceşti de pe vremuri, munca în presă, activitatea ziaristică. A fost şi el slujbaş şi rob de redacţii, în epoca în care nimănui, dar mai ales unui tânăr, nu-i era îngăduit să se consacre exclusiv creaţiei literare(…). Poetul a făcut parte din redacţiile unor publicaţii precum Cuvântul, Luminiţa, redactor-şef la Viaţa Românească etc.

În România liberă din 18.X.1969, Dragoş Vrânceanu scria un articol despre C. Theodorescu în care sublinia devotamentul acestuia faţă de poezie (Aprecierea pe care, din capul locului, o merită C. Theodorescu este aceea pentru devotamentul său pur, nedezminţit, acaparator şi înălţător, arătat vocaţiei poetice), modernismul poetic şi evoluţia creaţiei sale lirice (întreaga frământare a modernismului poetic – care domină şi evoluţia lui Cicerone Theodorescu), insistând asupra valorii creaţiei poetice a acestuia: O structură sigură, o invincibilitate a seninătăţii umane în vâltorile anotimpului terestru, o sensibilitate irumpătoare şi ardentă dominată de dârzenie, o putere de rezonanţă medidativă (…), un umanism multiform şi statuar, un militantism consecvent – iată câteva caracteristici ale operei poetice de o viaţă (…).

Despre poet reţinem faptul că s-a născut în cartierul bucureştean Griviţa (despre care va scrie) şi că tatăl său fusese mecanic de locomotivă. A fost căsătorit (Coralia Theodorescu) şi a avut o fiică (foto 3, sursa: Scânteia Tineretului din 16.04.1959). Pe lângă activitatea poetică şi de redactor, poetul a fost director adjunct al Editurii pentru literatură şi membru fondator al Uniunii Scriitorilor, Radu Boureanu precizând în România literară nr. 8/ 21.02.1974 (foto 2):

Împreună am pus bazele Uniunii Scriitorilor, fiind în primul comitet de conducere. Licenţiat al Facultăţii de Litere, a fost şi profesor, în acest sens, în Luceafărul nr. 8/23.02.1974 (foto 1), Ion Niculescu destăinuia: A fost profesor Cicerone şi era mândru că a fost profesor. Mi-a povestit într-o noapte la Mogoşoaia, îi străluceau ochii de bucurie că a fost profesor. Niculescu evocă şi generozitatea acestuia, precizând: (…) acum câteva zile, era pe picioare, era în viaţă ca întotdeauna, m-a întrebat ce fac şi ce să facă pentru mine.

Aşa era Cicerone Theodorescu. I se părea mereu că are prea mult, că trebuie să mai facă ceva pentru alţii. R. Boureanu destăinuia, în articolul menţionat mai sus: A trudit mult. A avut restrânse bucurii. A avut mulţi prieteni. (…) Eu îl ştiu cât de mult a trudit, cât de mult a iubit versul, meseria de scriitor. A fost un iubitor al ţării sale, poetul mărturisindu-şi dorul de ţară în scrisorile trimise prietenilor, în anii în care a fost plecat la Roma. Multe versuri ar mai fi putut fi citate din ampla creaţie a lui C. Theodrescu, versuri care să ilustreze trăirile sale artistice, dar, dincolo de vasta sa creaţie, este de remarcat şi este impresionant devotamentul său de o viaţă pentru scris, poetul însuşi mărturisind, sub forma unei confesiuni lirice: De boală tu mă-ntrebi anume!/ M-am vindecat… Nu vezi? Sunt viu./ O, toate bolile sunt glume…/ Eu sunt bolnav dacă nu scriu.// (Scrisoare din odaia de lucru).

Prof. Monica Gherghel Răduț