CINEMATOGRAFIA ROMÂNEASCĂ, PREZENT ȘI VIITOR

CINEMATOGRAFIA ROMÂNEASCĂ,
PREZENT ȘI VIITOR

Cinematografia naţională – şi îndeosebi cinematograful tânăr românesc – se află, neîndoios, într-unul dintre cele mai faste momente evolutive din întreaga sa istorie seculară. Semnele Noului Cinema Românesc – o realitate vie și captivantă, recunoscută pe plan internațional – au fost date, încă din mileniul trecut, de câteva filme ale regizorului Nae Caranfil, precumE pericoloso sporgersi (1995), Asphalt Tango (1997) și, mai apoi, Filantropica (2002), filme inspirate de hazul și necazul societății de tranziție. Drumul spre performanţă al cinematografului românesc din ultima perioadă a fost deschis de primii cineaşti debutanţi ai mileniului trei şi mă gândesc în primul rând la regizorul Cristi Puiu şi coscenaristul său din 2001, Răzvan Rădulescu, care au reţinut atenţia, întâi, prin filmulMarfa şi banii în care au schiţat câteva portrete de tineri contemporani, angrenaţi și ei în hăţişurile societăţii de tranziţie. Peste patru ani, acelaşi cuplu lansa un film-eveniment, Moartea domnului Lăzărescu, filmul-far, cred, al Noului Cinema Românesc, o meditaţie lucidă şi responsabilă, substanţială şi realistă, cu adâncimi psihologice, despre lumea românească de azi (şi, îndeosebi, despre racilele sistemului sanitar), o peliculă deschizătoare de drumuri, primită cu interes pe diferite meridiane. Între timp, alţi regizori debutanţi au consolidat frontul creator tânăr românesc: Cristian Mungiu (cu filmul Occident, despre mirajul – nu o dată înşelător – al lumii occidentale pentru tineri din România) şi Radu Muntean (cu Furia, un film care – încă din titlu – îşi propune „racorduri” cu „tinerii furioşi” care au revoluţionat cinematograful britanic al anilor ’60 din veacul trecut) – în 2002, Titus Muntean (cu filmul Examen, amintiri dureroase din „epoca de aur”, cu consecinţe nefaste în timp) şi Călin Netzer (cu Maria, portretul dramatic al unei tinere femei din realitatea imediată) – în 2003, Napoleon Helmis, devenit, ulterior, Nap Toader (cu Italiencele, încă o meditaţie pe tema riscantului miraj al Occidentului) şi Cătălin Saizescu (cu parodia modern ritmată Milionari de weekend) – în 2004.
Cum spuneam, Moartea domnului Lăzărescu, al doilea film al regizorului Cristi Puiu, a fost marea victorie cinematografică românească a anului 2005. Tot atunci, tânăra regizoare Ruxandra Zenide realiza un frumos şi adevărat film despre oamenii Deltei, Ryna, cu Dorotheea Petre, fermecătoare, în rolul titular, de fapt o coproducţie româno-elveţiană, care a ajuns pe ecranele noastre cu o întârziere de aproape doi ani de la data producerii (autoarea pierzând, astfel, şansa, meritată, a unei „deschizătoare de drum”), ajungând, așadar, la noi, după ce spectatorii români au putut urmări – în anul 2006 – alte creaţii reprezentative ale „noului val” românesc, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii de Cătălin Mitulescu (care a distribuit-o, şi el, pe Dorotheea Petre, multiplu premiată), A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, două spectaculoase debuturi tinere, precum şi Hârtia va fi albastră, al doilea film al regizorului Radu Muntean – trei filme convingătoare şi personale care abordează din perspective diferite tema revoluţiei sau ultimii ani ai regimului ceauşist. Pe firul debuturilor cinematografice româneşti ajungem şi la primul lung metraj al tânărului regizor Tudor Giurgiu, Legături bolnăvicioase, care confirmă, cel puţin parţial, fulminanta ascensiune a cineastului, care a lansat şi impus, la Cluj-Napoca, un festival internaţional de anvergură europeană şi mondială, TIFF.
Anul unor superbe victorii ale cinematografului tânăr românesc a fost, însă, şi anul tragicei despărţiri de Cristian Nemescu, regizor care, în noaptea de 24 august 2006, a fost victima unui criminal accident de maşină, tocmai când încheiase filmările pentru primul său lung metraj, California Dreamin’, filmul (neterminat) care avea să ruleze pe ecranele româneşti în vara anului 2007, după ce, în primăvară, obţinuse premiul secţiunii „Un certain regard” la festivalul de la Cannes. Axat pe un fapt de viaţă cu corespondenţe în realitate – un tren NATO, cu americani, care transporta material strategic pentru o intervenţie militară în Kosovo, este oprit pentru vreo cinci zile într-un sat de câmpie românesc din zelul unui şef de gară autoritar şi încăpăţânat – filmul, scris de regizor în colaborare cu Tudor Voican (un alt nume de perspectivă al cinematografului tânăr românesc) recomandă calităţile artistice ieşite din comun ale unei imense promisiuni cinematografice, răpuse atât de timpuriu.

Marile premii cinematografice româneşti pentru filmele anului 2007 – premiile Gopo și premiile Uniunii Cineaştilor – s-au axat în special pe două nominalizări la capitolul filmelor de lung metraj şi al principalelor distincţii profesionale, pe filmele 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de Cristian Mungiu şi California Dreamin’ de Cristian Nemescu. „Câştig de cauză” a avut filmul lui Cristian Mungiu, care a fost distins cu alţi importanţi lauri la diferite competiţii sau festivaluri, pe diferite meridiane, printre care „Palme d’Or” la Cannes. Strălucita carieră naţională şi internaţională a
acestui film nu trebuie să surprindă pe nimeni, avem de a face cu o „radiografie” foarte exactă, dar deloc ostentativă, a aberaţiilor aşa numitei „epoci de aur”, cu două interprete de excepţie – Anamaria Marinca şi Laura Vasiliu – în povestea tragică a unui avort „clandestin”, una din acele poveşti dramatice în care sunt rememorate întâmplări dintr-un timp de tristă amintire, de data aceasta în pagini cinematografice originale, profund neorealiste, străbătute de o viziune lucidă, pertinentă, a unui cineast foarte atent la detaliile psihologice şi morale ale personajelor, la spiritul şi particularităţile timpului evocat.
Toți regizorii amintiți până acum și-au consolidat în ultimii ani filmografia, devenind nume de bază și de rezonanță ale Noului Cinema Românesc, și lor li s-au adăugat, mereu, alte și alte nume reprezentative. Nae Caranfil a evocat, în superbul său film de epocă din 2008, Restul e tăcere – un alt moment de vârf al cinematografului românesc de azi! –, anii de început ai cinematografiei naţionale, perioada în care se realiza, de către un cineast foarte tânăr, primul lung metraj românesc, Independenţa României, iar după aceea realiza, în 2014, filmul Closer to the Moon, iar în 2016, 6,9 pe scara Richter, un film a cărui premieră mondială a avut loc la TIFF, în Cluj-Napoca. Cristi Puiu și-a continuat cariera cu filmul Aurora (2010) și, recent, cu Sieranevada, prezentat în premieră mondială la Cannes, și desemnat ca propunere a României pentru Premiile Oscar de anul viitor. Cristian Mungiu a realizat, în continuare, filme precum După dealuri (2012) și Bacalaureat (2016), film distins, de asemenea, la Cannes, cu Premiul de Regie.
Ruxandra Zenide a propus spectatorilor, în 2015, Miracolul din Tekir. Corneliu Porumboiu a realizat filme precum Când se lasă seara peste București sau metabolism (2013), Al doilea joc (2014) și Comoara (2015), Cătălin Mitulescu a mai regizat lung metrajele Loverboy (2011) șiDincolo de calea ferată (2016), Radu Muntean a semnat regia filmelor Marți, după Crăciun (2010) și Un etaj mai jos (2015), Călin Netzer și-a adăugat filmografiei filme precum Medalia de onoare (2009) și Poziția copilului (2013), Nap Toader a propus spectatorilor Nuntă în Basarabia (2010) și 03.ByPass (2016), Titus Muntean a realizat Caravana cinematografică (2009), dar au apărut pe parcurs, cum spuneam, multe alte nume noi, reprezentative, ale Noului Cinema Românesc, printre care Adrian Sitaru, cu filme precum Pescuit sportiv (2009), Din dragoste, cu cele mai bune intenții (2011), Domestic (2012), Ilegitim (2016), Radu Jude cu Cea mai fericită fată din lume (2009), Toată lumea din familia noastră (2012), Aferim! (2015) și Inimi cicatrizate (2016), Florin Șerban cu Eu când vreau să fluier, fluier (2010) și Box (2015), Marian Crișan cu Morgen (2010), Rocker (2012) și Orizont (2015)…Oricum l-am privi, Noul Cinema Românesc este un proces cu „final deschis”, un proces în curs de desfășurare și consolidare, cu frumoase reușite și perspective pe piața filmului mondial…

CĂLIN CĂLIMAN
Crititic și istoric de film