CIREŞAR, SĂRBĂTORILE ŞI TRADIŢIILE LUI

CIREŞAR, SĂRBĂTORILE ŞI TRADIŢIILE LUI

Luna iunie, Cireșar cum este numită în popor, dispune de cea mai lungă zi din an, solstițiul de vară (21 iunie), în care lumina scaldă pământul țării noastre 19 ore din cele 24 ale zilei. Iunie abundă în sărbători și tradiții: Nașterea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, care corespunde cu sărbătoarea populară Sânzienele sau Drăgaica (23 iunie), despre care am vorbit pe larg în articolul de anul trecut; Sfântul Petru și Pavel (29 iunie), sărbătoare căreia îi voi acorda, în acest an, o mai mare atenție și, pentru că în 4 iunie se împlinesc, anul acesta, cincizeci de zile de la Paști, se sărbătoresc Rusaliile, Pogorârea Duhului Sfânt sau Cincizecimea.
Solstițiul de vară apare în riturile medievale ca o perioadă periculoasă și fatidică. Într-o carte de la jumătatea secolului VII, despre Viața Sfântului Eloi, sunt denunțați toți aceia care în ziua de Sfântul Ioan „celebrează solstițiile și dansează învârtite sau săltărețe sau cântă cântece drăcești”, dovadă că în secolul al VII-lea aceste obiceiuri, păstrate din păgânism, erau răspândite și Biserica se lupta cu ele, încercând să le facă să dispară. Deoarece acest lucru nu era lesne de realizat, unele dansuri au fost transformate în manifestări creștine, ca de exemplu: dansul Sfântului Ioan, care se dansa în perioada ritualurilor legate de solstițiu. Tot în această noapte, ca o continuare a tradiției păgâne, de Sfântul Ioan, femeile culegeau ierburi malefice. Ierburile din noaptea de Sfântul Ioan sunt tot atât de cunoscute ca și focurile purtând numele sfântului. Aceste ierburi amintesc de o veche magie de origine druidică, perpetuată probabil în tradițiile folclorice creștine. Ca dovadă, elixirul dragostei preparat pentru Tristan și Isolda, care i-a dus la o nebunie a dragostei, a fost băut în ziua de Sfântul Ioan. Aceasta este, de fapt, însușirea ce se atribuie ierburilor din ziua de Sfântul Ioan, ele au puterea de a provoca sau de a vindeca nebunia. De unde, probabil, și culegerea de ierburi tămăduitoare, de la noi, din ziua de Sfântul Ioan.
În Noaptea Sfântului Ioan vrăjitoarele își țineau sabatul cu ospețe abominabile, în care canibalismul era în floare, se serveau preparate din carne de copii morți nebotezați împreună cu carne de broască râioasă, preparatul fiind stropit cu sos de sânge.

SFÂNTUL PETRU ȘI PAVEL

Deși în calendarul bisericesc această zi este închinată celor doi sfinți, omul din popor rareori pomenește de Sfântul Pavăl sau Paul, cum îi mai zic „frații de peste munte”, după cum consemnează Tudor Pamfile în Sărbătorile la români. Pamfile redă chiar și o legendă bucovineană, una dintre puținele amintiri despre acest sfânt. În ea era vorba de Sfântul Pavel pe care l-a pus Dumnezeu în locul Sfântului Neculai, lăsat de El pe pământ să fie învățătorul oamenilor; dar văzând cât era de bun Sfântul Neculai „l-a luat la cer lângă dânsul, și a pus în locul lui pe Sfântul Pavel, învățător”. În schimb, despre Sfântul Petre, deținătorul cheilor Raiului, care, pe vremuri, colinda pe pământ, alături de Dumnezeu, pentru a ajuta oamenii, circulă numeroae povestiri și legende.
În continuare, Pamfile redă câteva datine și credințe legate de această zi: „Cucul, care a început să cânte la Buna- Vestire, cântă neîntrerupt, deîndată ce i s-a dezlegat limba, până la Sân-Petru, când limba i se leagă din nou, adecă până atunci când, după credința poporului, se îneacă cu orz și nu mai poate cânta. În această zi el se preface în uliu și rămâne astfel până la Buna-Vestire din anul următor, când se va preface din nou în cuc”.
În Bucovina, Sfântul Petru se ține pentru piatră sau grindină, iar prin Botoșani se ține și a doua zi tot din această pricină, iar pe alocuri, sărbătorirea durează chiar și trei zile.
O altă credință, legată de Sfântul Petru, este aceea că dacă va tuna sau va fulgera în această zi, nucile nu vor mai prinde miez, vor rămâne seci (fulgerate, cum se zice despre aceste nuci); prin Bucovina, se crede că și alunele vor avea aceeași soartă, și chiar de vor rodi, vor fi năpădite de viermi și vor cădea.Tot prin acele locuri, oamenii cred că se întâmplă același lucru și dacă tună în ziua moșilor de sân-Petru, când se fac pomeni și se împart pentru morți lumânări și mere. Sătenii de prin Buzău, care au vite, se duc la biserică și pun la sfințire caș proaspăt, brânză, urdă, colarezi și pasat. Prin alte locuri duc la biserică: mere, zarzăre, colivă și, cine are, cât de puțină miere în fagure. Femeile nu trebuie să mănânce mere până în această zi, abia după ce împart merele pentru morți cele tinere pot mânca și ele, cele bătrâne însă, au voie să mănânce mere abia după Sfântul Ilie.
O datină destul de împământenită, răspândită atât prin Gorj cât și prin Râmnicul Sărat, este păzirea pietrelor lui Sfântul Petre. „Pietrele lui Sfântul Petru le ține omul, că-i rău de piatră, că altfel îți bate grindina porumbul și via”.
Prin unele părți, în această zi, se țin bâlciuri sau iarmaroace, cel mai vestit este acela de pe muntele Găina (1774 m înățime).
Tudor Pamfile (în opera mai sus citată) prezintă un fragment din Sărbătorile populare (R. Codin – Mihalache), în care este descrisă frumoasa datină: „În cea dintâi duminică după Sân-Petru, liniștea din Găina se întrerupe. Este ziua fantasticului târg de fete. În zori de zi, de dimineață, de pe toate dealurie curg moți și moațe, crișeni și crișene, toți în haine de sărbătoare. Cântecele igreților (lăutarilor) asurzesc pădurile. Dis-de-dimneață, doi delegați din partea moților din Vidra de Sus și doi din partea crișenilor din Bulzești trag o linie de despărțire între moți și între crișeni, în câmpul târgului, care se ține pe o pajiște verde, ce se întinde între cele două piscuri ale muntelui. Linia e trasă astfel, că moții își așază merindele în partea de către răsărit, iar crișenii în partea de către apus. Până pe la orele 10 dimineața, toți sunt ocupați cu cumpărarea și vânzarea uneltelor de casă și agricole, precum: coase, ștreanguri, greble, tulnice, oale și diferite poame și legumi aduse în târg de crișeni.
După târguirea celor trebuincioase, lumea începe să prânzească pe iarbă verde și să se adune împrejurul igreților, cari cântă lângă câte o berbință (butoi) cu vin ori cu vinars de cireșe, sau cu rosolie (ital. rosoglio), un fel de vinars roșu îndulcit cu zahăr sau cu miere de stup, și apoi jocul sau hora se încinge peste tot târgul în câte 8 și 10 grupe separate, și formate din moți și din crișeni, cari la sunetul ceterelor, clarinetelor, cimpoaielor și fluierelor, jucând, își adresează prin chiuituri tot felul de satire, strigând crișanul către moț: Ține moț de hastă traiță/ Să mă hiț cu hasta moață:/ Până mă hițai cu moața,/ Se duse moțul cu traița! Iar moțul îi răspunde: Măi crișene, lapte-n teoc,/ Adă fata să ți-o joc,/ De nu ți-oi juca-o bine,/Intre smeri-n ea și-n tire! Din aceste glume, adesea se nasc mici certe, cari îndată se aplanează de către delegații însărcinați cu păstrarea ordinei…”.
Pamfile mai amintește și de etnograful german Reissenberger, care susține că sărbătorirea anuală de la Sân-Petru s-ar trage de la o victorie a românilor asupra hunilor ce năvăliseră în Ungaria și pe care românii din Ungaria, care locuiau la poalele muntelui din partea dinspre apus a Bihariei, i-au gonit pe munte, unde au fost întâmpinați de românii transilvani care i-au omorât pe toți.
La târgul de pe muntele Găina se cunosc fetele cu băieții și, uneori, mai rezultă și câte o căsătorie între un crișan cu o moață, pentru că moațele sunt mai frumoase decât crișencele. Deși se sărbătorește în acest an în data de 4 iunie, am lăsat la urmă Rusaliile sau Duminica Mare, fiindcă nu este sărbătoare cu dată fixă, ca celelalte despre care am vorbit. Rusaliile sau Duminica Mare încheie șirul marilor sărbători domnești începute cu Floriile. Foarte multe din datinile din această zi sunt în legătură sau cu ziua premergătoare, cu Sâmbăta moșilor sau Moșii de vară, sau cu sărbătoarea de a doua zi, Rusaliile.
Încă de sâmbătă seara, flăcăii se duc pe la vii sau prin păduri, unde taie ramuri frumoase de tei pe care le aduc acasă în spinare, sau legate în snopi, iar alții, care aduc mai mult tei și pentru prieteni sau rude, iau teiul pe greabănul calului sau cu trăsurele. Cei ce dispun de aceste nuiele de tei își împodobesc casa cu ele, iar rămurelele mai mici le pun pe la icoane, sau afară, între geamuri și zăbrele, sau la streașină și aproape toți pun crăci mari și la (tărașii) – adică stâlpii porții, pe care-i leagă bine să nu-i dărăme vântul. Teiul de Duminica mare e bun la multe. Când peste vară plouă cu piatră,
se crede că e bine să se arunce afară câte o crenguță de tei uscat ca să înceteze piatra. Ba, uneori, se zice că ar fi suficient să fie amenințați doar norii care aduc piatra și aceștia se vor risipi pe dată.
Prin Bucovina se crede că, dacă Duminica Mare este sărbătorită trei zile, ea păzește câmpurile de piatră. Prin Vâlcea, femeile duc la biserică frunze de tei, de soc, de mure, de jaleș și altele, pe care le lasă acolo trei dumineci, după aceea vin și le iau. Buruienile astea se zice că sunt bune de leac, mai cu seamă ceaiurile: pentru răgușeală sau contra junghiului din răceală. Cu aceste plante se fac și descântece pentru boli dar, mai cu seamă, de dragoste.
Un obicei interesant, care se practică în această zi, este pocnitul din frunză de tei. Iată cum ne explică T. Pamfile în Jocuri de copii că se procedează: „Pocnitul în frunze de tei este un obicei al tineretului și începe cu dimineața Duminecii mari și ține apoi cât ține și frunza. Pentru a pocni, se pun degetele unite cu vârful în podul palmei, iar deasupra, peste degetul cel mare și arătător se pune frunza și se lovește cu palma cealaltă. Se mai poate pocni și din frunze de salcâm. Acestea fiind mai subțiri, se pot pocni și altfel: din gură. Se ține frunza întinsă cu amândouă mâinile la buze, se inspiră aerul, și frunza pocnește din cauza presiunii acestuia”.
Sunt nenumărate datini care se practică în aceste trei zile: în Transilvania, când ies preoții cu crucea la sfințirea hotarelor, în Dumineca mare sau de Rusalii, fetele fac cununiile pentru cununie, din spice de grâu curat și flori de câmp, și le anină în prapure și le duc cu acestea în biserică, unde sunt păstrate pe la icoane pentru toate nunțile din an. În Bucovina, a doua zi după Duminica mare, ies preoții cu poporenii la câmp și fac acolo aghiasmă cu care stropesc holdele. Prin județul Tulcea, este obiceiul să se strângă flăcăii din mai multe sate și să se lupte. Cu torsul gol, ei se luptă numai cu brațele, unii își ung trupurile cu ulei, înainte de luptă.

BEATRICE KISELEFF