„Civilizaţia occidentală şi mai ales cea germană a exercitat o infl uenţă pozitivă asupra mea”

„Civilizaţia occidentală şi mai ales cea germană
a exercitat o infl uenţă pozitivă asupra mea”

GEORGE CANACHE, ÎN DIALOG CU MIHAI NEAGU BASARAB,
Director al Institutului Român și al Bibliotecii Române din Freiburg

− Domnule doctor Mihai Neagu Basarab, sunteţi o personalitate culturală care, deşi trăiţi de 27 de ani în Germania, vizitaţi de cel puţin două ori pe an patria-mamă. Ce vă aduce atât de statornic acasă?
− Am părăsit România după mineriada din iunie 1990. În Germania lucrez de patru ani, onorific, ca director al Institutului Român şi al Bibliotecii Române din Freiburg. Civilizaţia occidentală şi mai ales cea germană a exercitat o influenţă pozitivă asupra mea, în sensul că m-a făcut mai exigent faţă de mine însumi. Acolo nu mai funcţionează proverbul: „Merge şi aşa”. Dându-ţi silinţa, intri în rândul lumii, eşti ca toţi ceilalţi, adică aşa cum trebuie. Îmi face o deosebită plăcere să constat, de câte ori revin în ţară, că sunt mai priceput decât eram când am plecat, cam în toate domeniile în care activez. Primăvara sosesc în martie pentru a prelua de la Editura Magic Print Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg, periodic anual, ale cărui ultime patru volume au fost redactate de mine. Editez 250 de exemplare, iar în acest an, datorită unui parteneriat încheiat cu Institutul Eudoxiu Hurmuzachi, avem un tiraj cu 100 de exemplare mai mare. În ultimii ani, la 25 martie, împreună cu mai mulţi colegi scriitori, particip la Simpozionul „Mircea Eliade”, organizat la Piteşti de către doamna Mona Vâlceanu, ea însăşi o romancieră din stirpea lui Eliade.
Vizionez cu plăcere spectacole de teatru, concerte, expoziţii de artă plastică, îmi revăd prietenii şi diferite cunoştinţe, îmi reîncarc bateriile, pentru că muncesc mult la Buletinul Bibliotecii, cam 2000 de ore pe an, acest periodic având de regulă peste 600 de pagini. De multe ori, toamna, în septembrie, am un program şi mai încărcat.
− Oferiţi-ne mai multe amănunte!
− Toamna particip la Simpozionul Internaţional „Reeducarea prin tortură”, care are loc la Piteşti. Anul acesta, se împlinesc 15 ani de la înfiinţarea Academiei Germano-Române din Baden-Baden. Pe 11 septembrie va avea loc, la Bucureşti, un simpozion jubiliar, cum am mai organizat şi acum cinci ani, la a zecea aniversare. Tot în septembrie are loc şi întâlnirea anuală cu colegii de facultate, sărbătorind în acest an 46 de ani de la absolvirea facultăţii.
Întotdeauna apar şi evenimente neaşteptate, surpriză, cum a fost, în martie, sesiunea secţiei de medicină a Academiei Oamenilor de Ştiinţă.
− Am aflat că astă-iarnă aţi fost distins de către Academia Română cu „Meritul academic”. Ce ne puteţi spune despre acest fapt?
− A fost o mare onoare care mi s-a făcut, acordându-mi-se această prestigioasă distincţie, „pentru activitatea meritorie în serviciul culturii româneşti”, mai ales că însăşi titulatura înaltului for academic a fost completată cu cuvintele „în serviciul Naţiunii Române”, formulă care mă încântă în mod deosebit şi îmi sporeşte încrederea pe care o am în intenţiile culturale ale înaltului for de ştiinţă şi artă.
− În prima tinereţe aţi fost dramaturg şi traducător de teatru. Pregătiţi ceva şi în acest domeniu?
− Din păcate, n-am mai găsit timp pentru aşa ceva. Voi retipări însă cele cinci volume de teatru publicate până acum într-unul singur. Este o muncă pe care o fac cu strângere de inimă, pentru că am avut o relaţie profesională, medic-pacient, cu fostul director general adjunct al cenzurii, Ionescu Gheorghe, care conducea de fapt cenzura (directorul general Ardelean, etnic maghiar, nici nu ştia româneşte). Datorită acestei relaţii cu Ionescu Gheorghe, eu am publicat mai mult decât colegii mei dramaturgi şi, mai ales, mi s-a iertat îndrăzneala, astfel încât, astăzi, orice nostalgic, şi sunt destui, poate zice: „Uite ce publica acesta în 1968, 1968, 1971…
Cine mai poate zice că nu a fost libertate pe vremea lui Ceauşescu?”. Adevărul este că n-a fost libertate, doar o prietenie cu cine trebuie putea să mimeze libertatea. Acest fapt mă crispează puţin, pentru că libertatea mea a fost, datorită unor circumstanţe deosebite, mai mare decât a colegilor. Desigur, nu puteam fi jucat. Acolo, exigenţa ideologică era mult mai mare: tovarăşa Clătici a vrut să exmatriculeze o trupă studenţească pentru că juca o piesă a mea şi nu-şi imagina că aşa ceva ar fi putut vedea lumina tiparului. Studenţii s-au apărat cu cartea tipărită şi s-au salvat. Aş dori ca la toamnă să tipăresc acest volum, conţinând mai multe piese premiate în circumstanţe tulburi, de multe ori.
De pildă, am primit premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, după ce membrul juriului, Sorin Mărculescu, redactorul meu de carte la Editura Cartea Românească, a povestit colegilor de juriu subiectul pieselor scoase de cenzură (în 1985 cenzura se desfiinţase oficial, fiind ajutată să mai funcţioneze în conştiinţa adaptată la împrejurări a creatorilor de către tovarăşul Dulea şi echipa lui). Pleşu şi Liiceanu, în juriu, au reuşit să împiedice primirea premiului de către cel fixat de secţie şi comitete. A fost atunci ultima dată când juriul a fost format din premiaţii anului precedent. Premiaţii au întotdeauna impresia că trebuie să li se permită de la cât merită în sus.
− Alte planuri de viitor?
− Sper să rămân cât de cât sănătos, ca să-mi mai pot delecta câţiva ani, cu producţiile mele literare, pe statornicii mei cititori bine intenţionaţi şi inteligenţi.
− Vă mulţumesc şi vă doresc succes în continuare.