Coadă la cartofi

O piaţă bucureşteană, ca oricare alta, cu tarabe „cumpărate” de precupeţi cu bani grei, pentru că ei, ocupanţii, să aibă minime resurse de supravieţuire. Precupeţii actuali sunt blamaţi în fel şi chip că practică preţuri mult peste cele de achiziţie. Parţial adevărat. Ei suportă degradarea ori perisabilitatea produselor pe care le comercializează.

În acest sens, din vechime avem şi relicve ale înaintaşilor de demult precum străzile Precupeţii Noi, ori Precupeţii Vechi. Revenim la ale noastre. Vând te miri ce; ridichi de lună (nu prea cumpărate), salate la doi lei bucata (cumplit de puţin ca preţ), morcovi drepţi (procuraţi din angro-uri) sau butucănoşi (d’ăia buni, din gospodării „adăpaţi” masiv cu pesticide şi azotaţi), ţeline la greu (în Obor – cinci bucăţi cu 5 lei – criminal de ieftine) şi multe alte leguminoase/fructe comercializate cu complicitatea edilului local, încă existent.

Bunica mea mă lua de mână, fiind cel mai mare dintre nepoţi, eu având atunci cinci ani, vărul meu doi ani, ceilalţi fiind în proiect, şi mă purta în templul negustoriei de prin anii ’50. Acum, unde este blocul Bucur Obor, era Hala de Peşte. Erau agăţaţi în cinghel exemplare de morun ori nisetru, iar pe tarabe, zeci de feluri de peşti care acum sunt doar în manuale.

Bunica cumpăra ceva plevuşcă ieftină pentru o ciorbă, vreun crap pentru sfârşit de săptămână. Că ăia scumpii îi luau alţii, pe care nu i-am cunoscut niciodată. Mai toate zonele comerciale din imensul Centru Comercial „OBOR” întins pe câteva hectare nu eliberează niciun bon fiscal corect; câţiva doar ceva bileţele de la „râşniţe” de case de marcat. Aceasta este denumirea unor case de marcat fără niciun fel de fiscalitate, dar aparent de legalitate.

Mă opresc la o tarabă care vinde cartofi în două variante – albi (ceva mai ieftini) şi roşii (ceva mai scumpi) dar mult mai căutaţi. La coadă fiind, îmi vin în minte fel de fel de năzbâtii. Ia să vezi că ostaşii lui Ştefan cel Mare ori Mircea cel Bătrân erau îndestulaţi cu cartofi prăjiţi, mâncau mămăligă cu brânză de burduf, iar la sfârşitul luptelor fumau trabuce.

Toate aceste variante fiind deplin false, de neconceput pentru acele timpuri. Îmi îndepărtez din minte aceste imagini şi, cuminte, mă aşez la rând. E un fel de a spune, pentru că în faţa mea e deocamdată un singur şi nesigur cumpărător. Cel din faţă era ezitant, eu cam grăbit, comand două kilograme de cartofi roşii. Oricum ţinta mea era de a „baleia” piaţa pentru a cumpăra felurite produse, nicidecum de a mă încrâncena pe ceva anume. Cel din faţă (aşa cum am arătat) mă apostrofează:

• Ai un picuţ de răbdare şi de decenţă, pentru că eu am cerut înaintea ta

(iată că mă descalifică nătângul!) tot două kilograme de cartofi.

Îi răspund:

• Şi care e problema? Ţi-am luat ceva din portofel?
• Păi tu (maestre, nu ne cunoaştem, poate fi o exprimare de pildă – că dumneavoastră!) te-ai băgat înaintea mea, iar „cartofoara” (vânzătoarea) a încercat să te servească, că deja i-ai întins banii pentru marfă.

Constat că, de fapt, am de-a face cu un mitocan „stabil”, încerc să mă cobor la nivelul lui de cultură şi de percepţii umane, că într-un anume sens nu am încotro.

• Cum să-ţi spun; băi neamule, tu nu pricepi, datorită măcar a aspectului tău, dacă nu şi pe partea de conversaţie limitată ca limbaj, că nu îţi permit să ne tutuim. Nu înţelegi că între noi există o uriaşă diferenţă culturală? Tu „mache” şi puţin tâmpiţel, iar eu deocamdată treaz – măcar atât – pricepi cam ce ţi-am „gavarit”?

La sfârşit pricepe ceva din această conversaţie, dar încrâncenarea continuă. Că deh, cum se spune, mâţă râioasă dar cu coada pe sus.

• Sacoşa asta de cartofi este a mea.
• Păi cum să fie? Ai plătit-o?
• Nu, dar eu fiind primul la rând (care rând) în mod normal mi se cuvine.
• Păi ai plătit-o?
• Nu!
• Şi atunci cum e a dumitale, că eu am şi dat banii pentru conţinutul ei!
• Şi ce dacă? Eu fiind la rând, e a mea!
• Măi neamule, nu mă enerva, că fac urât, punga cu cartofi e a mea, că am dat banii pe ea.
• Da, dar nu era rândul dumitale şi , în consecinţă, nu s-a născut dreptul de a o poseda.
• Care drept? Tu eşti cam tâmpit!
• Poţi să-mi şi demonstrezi aceste tembele afirmaţii?
• Da, dar mă cam enervează această situaţie.
• Iată ce-mi spunea nevasta-mea, care a ma fost o dată căsătorită. Fostul meu bărbat spunea, miliţian la origine, mă viola în fiecare seară. Venea acasă „mangă” şi credea de fiecare dată că are de-a face cu vreo infractoare de-a lui, şi ca să-i facă ei (acelei ipotetice – mental – infractoare) tot răul de pe lume, se ducea cu ai lui la o râmboacă de pe Rahova. Bea un „trotil”, cădea pe jos de-l luau doi-trei subordonaţi pe braţe şi-l aduceau acasă. Cu o cafea făcută de mine se întrema puţin, după care mă lua mai întâi la pumni, apoi la mătărângă. Un fel de viaţă de câine (era să zic căţea) dar, într-un fel mă complăceam în această bizară situaţie.

Da, dar el avea a doua zi prestanţă în uniformă şi cu chipiul lui şi uniforma la patru ace mă dădea gata. Visul meu de femeie era acela ca să am peste mine o uniformă militară. Iar el (bruta de el, nenorocitul, nemernicul, curvarul, bătăuşul, beţivul etc) îmi satisfăcea acest vis al meu.

Dar, acum când se perindă oameni ca dumneavoastră pentru cumpărături, percep altfel istoria umană. La coadă (indiferent de produsul pe care eşti obligat să-i faci coadă) eşti altcineva. Interacţionezi cu unul, cu altul, cu casiera, la un oarecare Mall, ori supermarket, nu trebuie să dai socoteală nimănui. Pui în căruţ tot ce vrei, te plimbi nestingherită printre raioane, pui ce-ţi trece prin minte în marsupiul de sârmă; după care la casă îţi dai seama că ai adunat produse pentru un buget al tău pe două săptămâni. Dai discret ceva „balast” înainte de casa de marcat, dar tot rămâne ceva în plus, pentru care acasă, masculul îţi va articula ceva corecţie.

Da, coada, aşteptarea, este esenţa vieţii, acolo, mental îţi derulezi momentele tale de fericire ori frustrările, neîmplinirile. Şi , ca atare, un fel de împăcare cu eul tău, începi să cumperi într-un desfrâu total tot ce-ţi pică în mână, pui în căruţ tot ce ai nevoie, dar cu îndesat ce nu ai nevoie. Că d’aia este economie de piaţă ,ce dracu! Şi ca un făcut, în sâmbăta următoare, vii în Obor, stai la coadă pentru a cumpăra cartofi. Şi iar vine un tembel care se câcâie la acea cumpărătură, şi iar ai o altercaţie, cam care a fost cu primul, cel ce a stat la rând sau cel care a şi cumpărat ceva.

Da, coada la a cumpăra e un fel, e ceva care ne bântuie dintotdeauna, avem genetic acest reflex de a ne compensa trăirile lăuntrice la coadă. Coada ne oferă posibilitatea de a ne exprima, pasional, în egală măsură ne şitembelizează, încearcă să ne distanţeze de valorile intrinseci proprii fiecăruia.

Aşa este coada, ne nivelează, toţi devenim cumpărători şi vrând-nevrând, trebuie să ne obişnuim unii cu alţii, că nu avem încotro. Coada la orice ne uneşte! Aceasta ar fi un fel de deviză.

Amândoi lăsăm pentru moment sfada şi cu reciprocă uimire constatăm că femeia din faţa noastră, cartofăreasa, filozofează şi pune precum notele pe portativ, multiplele faţete ale statului la coadă.

Intervin pentru o minimă lămurire, iar aceasta ar avea un asemenea conţinut:

• După cum vă exprimaţi, aveţi ceva cultură, dar mai ales dezvoltaţi foarte doct subiectul în cauză. Cam care ar fi pregătirea dumneavoastră?

• Pe scurt, am fost profesoară de română la un liceu şi m-au dat afară, după o postare într-un clip pentru adulţi. M-au găsit nişte „hârciogi” de copii şi scandalul a fost gata.

• Şi pentru ce doamnă, că puteaţi da o meditaţie ceva sau la vreun salon de masaj, mă rog, ar fi fost şi alte variante în acest domeniu erotic.

• Nu zău! Viaţa e mai excitantă aici, ca vânzătoare de cartofi şi copatroană de tarabă.

• Cum copatroană?
• Care este asociatul sau asociata?
• Aici e o altă lume, care munceşte în tăcere, nimic nu „transpiră” în afară,

pentru simplul motiv că dacă-ţi pierzi taraba, atunci eşti muritor de foame. Vă dau doar un indiciu. Cum vă închipuiţi că un director de piaţă vine sărac lipit pământului şi în 2-3 ani de zile acumulează atât încât el şi familia lui extinsă să trăiască generaţii?

Acum gata cu trăncăneala! Iată cum facem ca să vă împac şi să vă salutaţi la plecare. Dumneata din faţă dă-i domnului care a dat banii pe sacoşa cu cartofi, dar nu a primit-o, că te-ai opus, poftim cartofii pe care acum mi-i plătiţi. Aşa… acum, domnul din spate poftim sacoşa şi la revedere domnilor. E în regulă? Amândoi suntem de acord, ne salutăm şi plecăm acasă voioşi.

Dar „balastul” mental ce mi l-a indus şi care sălăsluieşte în ungherele ascunse ale fiinţei mele, cum aş putea să-l debloc ori mai degrabă să-l basculez către interlocutorul meu tâmpiţel de mai ’nainte? Greu şi imposibil, pentru că oricum o coadă la cartofi, acest produs ades blamat, dar oarecum obligaţi de a-l consuma douăsprezece  luni pe an (cu ceva pauze), ne introduce în existenţialismul vieţii cotidiene.

Vreţi un cartof gata pregătit la pungă?

Pentru acel toxic, vă şi premiem!

Prin parc ori aiurea, nu mai consumăm tradiţionalele „bomboane agricole”; acum ronţăim cipsuri.

Cips, cips, poţi avea parte de chix!

Florian Laurențiu Stoika