COMISARUL T. TANDIN

După apariția fiecărei cărți, presa de specialitate și posturile de televiziune care au rubrici de profil au elogiat reușitele autorului care a creat în literatura polițistă un personaj foarte îndrăgit de cititori-căpitanul Romannimeni altcineva decât prototipul eternului ofițer de judiciar român (de ce numai străinii să-l aibă pe al lor!)

Ofițerul a mai scris 42 de scenarii de film, din care 34 de televiziune (vă amintiți serialul „Enigma” de la TVR?), iar 8 didactice, în sprijinul pregătirii de specialitate a cadrelor MI, după care s-au turnat filme de către Serviciul cinematografic al acestei instituții (”Câinele de serviciu”, „Hoții de buzunare”, „Ascultarea martorului”, „Experimentul judiciar”, „Patrula auto de poliție”, „Protecția locuinței” și „Acțiunea Gladiola”).

La acestea s-au adăugat sute de articole și reportaje publicate în revistele Ministerului de Interne (”Pentru Patrie”, „Poliția Română”, ziarele județene de poliție)în cotidiene, reviste săptămânale, bilunare, lunare și almanahuri.

O carieră literară prodigioasă în care aduce prin tot ceea ce scrie sufletul adevărului și al autenticității faptelor relatate, căci acum nu mai este un secret pentru nimeni, că meseria lui a fost similară cu a eroilor pe care îi creionează. Cu ei se identifică total, deoarece le cunoaște munca, el însuși fiind un reputat ofițer de judiciar timp de 25 de ani și încununat în această carieră debordantă cu diploma de „Expert ăn afaceri judiciare” în urma absolvirii, în anul 1978, a primului curs de acest gen din țară, cu durată de un an. Iar ca dezvăluire a unui alt … secret, el este, în cărți, „căpitanul Roman”.

„Micul detectiv al Grantului”, cum avea să fie denumit în copilărie Traian Tandin, a devenit dintr-un vrăjitor al balonului rotund, alături de fotbaliști cu faimă ca Nichi Dumitriu (Dumitriu II), Țiți Dumitriu (Dumitriu III) sau Florian Dumitrescu, un „vrăjitor” al artei criminalisticii!

„Șpiț”, cum era el poreclit în lumea fotbalului din Grant, a devenit, în vara anului 1966, locotent de miliție la numai douăzeci de ani. După cinci de activitate la formațiunile cercetări penal, economic și ofițer operativ de sector-patru ani la Hunedoara și un an la Circa 20 din capitală, pentru meritele sale deosebite, a ajuns la dragostea sa dintâi: judiciarul. Dar nu oriunde, ci în „Eiffel”-ul miliției, respectiv la Serviciul crime al Direcției Judiciare, din cadrul
Inspectoratului General al Miliției. Aici a devenit un elev sârguincios al marelui criminalist, generalul de brigadă (p.m) Dumitru Ceacanic, cu care a înconjurat țara în lung și-n lat, rezolvând cele mai spinoase crime și enigme criminalistice care altfel ar fi rămas cu autori necunoscuți. Apoi, și-a luat „zborul” singur…

Într-o zi, venind vorba despre Traian Tandin, Ceacanica, prietenul meu de inimă, pentru care îi aduc un pios omagiu și pe această cale, mi l-a caracterizat astfel: „Dacă literatura nu i-ar roade sufletul acestui minunat comisar T.T, judiciaristul din el l-ar „ucide!…”

Aceste frumoase cuvinte pot fi găsite și pe ultima copertă a cărții lui Traian Tandin intitulată „Din jurnalul unui polițist”, prima carte polițistă apărută după Revoluție , care s-a bucurat de un imens succes. Un jurnal al unui criminalist de excepție ce urmărește traiectoria devenirii sale, a perfecționării mijloacelor proprii de investigare de-a lungul celor cinci ani până a ajunge la cel mai invidiat serviciu din toată miliția: omoruri!

Botezându-l „Comisarul” ( și așa i-a rămas porecla lui Traian Tandin) Ceacanica și-a exprimat satisfacția de a lăsa în urma sa un discipol pe măsură care prindea criminalii și rezolva cazurile printr-un fler și finețe pshihologică aparte, aidoma comisarilor-meseriași de odinioară. De aceea, l-a ținut „aproape” și după ce eminentul criminalist a ieșit la pensie, cei doi întâlnindu-se la „șuete de taină” și de trei ori pe săptămână (dacă se putea), unde dezbăteau toate crimele cu autori necunoscuți de care se ocupa „Comisarul” și unde despicau împreună firul în șaisprezece, analizând pistele cele mai „palpabile” care trebuiau să conducă la prinderea ucigașilor.

Dar Traian Tandin (oare pentru că este născut în zodia Peștilor) căpătase și o altă pasiune: cea a scrisului. Unde înregistra succes de public, relatând numai cazurile pe care le rezolva personal. De fapt, debutul său în literatură a început în anul 1975, la revista „Pentru Patrie”, unde a inaugurat rubrica „Enigmele căpitanului Roman”. Un duel al minții, unde cititorii îmbrăcau „pe viu” haina ofițerului de judiciar și trebuiau să-l prindă pe infractor prin mijloace logice.

Nefiind de acord să rezolve numai o singură enigmă pe lună, după cum apărea revista „Pentru Patrie”, singura din peisajul publicistic de atunci unde se strecurau cazuri despre criminalistica din România și care se vindea la negru, cititorii i-au adresat lui Traian Tandin sute de scrisori prin care i-au cerut o carte de „enigme polițiste”. Totodată, în țară s-au format zeci de fan cluburi intitulate „Enigma”.

Și așa a început evoluția literară a „comisarului” care a publicat – bineînțeles, cu același erou, „căpitanul Roman„- nu una ci cinci cărți de enigme criminalistice, toate după cazurile rezolvate de el.

Dar ofițerul dorea să facă mult mai multe lucruri bune pentru cetățeni. Fiindcă starea infracțională din România nu era dată publicității (la noi, în acea vreme, totul era perfect, iar criminalistica inexistentă), el a scris o carte foate complexă intitulată „Cum să ne ferim de infractori”, bazată pe experiența polițiștilor români și străini. Asta pentru că, în realitate, starea infracțională era destul de ridicată, iar cetățenii nu cunoșteau nimic, fiind lipsiți de cele mai elementare noțiuni de autoapărare în fața infractorilor.

Așadar, cartea era destinată pregătirii antiinfracționale a românilor, pentru publicarea ei fiind necesare avizul Cenzurii (securității) și al șefului Inspectoratului General al Miliței, general –locotent Constantin Nuță.Securiatatea a dat aviz favorabil considerând lucrarea benefică atât timp cât nu se publicau statistici despre criminalitatea din România, ci numai sfaturi la obiect, pe varietatea principalelor genuri de infracțiuni. Generalului Nuță i-a plăcut și lui foarte mult inițiativa și, apreciind că lucrarea este de anvergură și va avea mare efect la public, aintenșionat s-o semneze el, ca șef al Miliției Române.

Traian Tandin, care avea pe atunci gradul de căpitan și era un mare entuziast (catoți tinerii0, n-a acceptat propunerea generalului Nuță (chiar dacă acesta i-o făcuse în biroul său, la o cafea îmbunătățită cu coniac Metaxa), considerând un furt pe față de inteligență. Urmare a fost dezastruoasă pentru ofițer. Deși era cotat ca cel mai bun specialist din țară în materie de omoruri la vremea respectivă, Nuță citându-l personal prin nu mai puțin de 32 de ordine de zi ale Inspectoratului General al Miliției, ca drept mulțumire pentru rezolvarea respectivelor cazuri spinoase, Traian Tendin a fost mutat ca simplu lucrător la Circa 21 Miliție, din capitală.

Iată, așadar, cât a avut de suferit un expert în probleme judiciare din cauza celei de-a doua sa pasiuni: scrisul, pe care îl dorea benefic în slujba compatrioților. Dar lucrurile nu s-au oprit aici.

La experiența profesională pe care o avea ofițerul, el nu putea rămâne la o circă de miliție, generalul Vasile (inspector șef al Capitalei) promovându-l imediat ca șef al Brigăzii furturi auto-moto, din cadrul Serviciului circulație IMB. Brigadă prin excelență cu profil judiciar, în anii 80 înregistrându-se în București peste o mie de furturi de autovehicule și motorete, anual.

Aici, Traian Tandin și-a format o echipă de tineri ofițeri și subofițeri și a început „asaltul”, reușind ca în anii 1982-1983 să reducă furturile automoto la cifra de 300 anual.Totodată, în acești doi ani, brigada sa a fost declarată cu cele mai bune rezultate judiciare la nivelul Miliției Capitalei. Însuși generalul Nuță l-a mai citat pe țară, prin 14 ordine de zi ale Inspectoratului General de Miliție, iar multe ziare și publicații au relatat pe larg despre succesle brigăzii sale (descoperiri, în afara hoților de mașini și motorete, a autorilor unor omoruri, lovituri cauzatoare de moarte, tâlhării, violuri, escroci, spărgători de locuințe, hoți de buzunare și infractori de tot felul).

În urma acestor succese și crezând că generalul Nuță l-a iertat, Traian Tandin a comis o a doua „greșeală”. În sensul că, în vara anului 1983, a publicat la editura Dacia, din Cluj Napoca, o interesantă carte de enigme polițiste, după cazurile rezolvate de el în ultimii trei ani și intitulată „Bolidul Verde”. Cartea a avut un deosebit succes la public, devenind foarte repede carte de export.Astfel, ea a fost tradusă în fosta URSS în 500.000 de exemplare, statul român încasând o sumă mare în valută, respectiv în ruble.Titlul cărții în limba rusă; „Zelenîi meteor”.

Când generalul Nuță a aflat, la sfârșitul anului 1983, de această carte a „comisarului” (neangajând instituția miliției nu mai fusese obligatorie și aprobarea șefului IGM, ci numai a „cenzurii”) s-a făcut foc și pară. Fără a ține seamă de meritele ofițerului cu brigada sa în stârpirea stării infracționale de pe raza Capitalei, precum și de faptul că statul român încasase de pe urma acestei cărți o sumă considerabilă în valută, el a ordonat imediat mutarea lui Traian Tandin, la Circa 3 miliție din capitală, ca simplu lucrător de judiciar, cu mențiunea să fie „supravegheat” și interzis să mai fie în vreun fel promovat.

Mai mult, tot din ordinul lui Nuță, șeful Miliției Capitalei, colonelul Marin Bărbulescu, l-a chemat pe ofițer să dea o umilitoare declarație scrisă prin care se obliga să nu mai scrie absolut nici un rând, la prima „abatere” fiind dat afară din miliție. Și comisarul a scris-o plângând…

Iată unde a dus furia ofițerilor și a infractorilor afaceriști care conduceau miliția în vremea respectivă. După revoluție s-a dovedit cine au fost generalii Nuță, Mihalea (locțiitorul primului) și colonelul Bărbulescu. Niște bișnițari și infractori de drept comun, care lucrau mână în mână cu capii lumii interlope, strângând averi în bunuri, bani, valută și bijuterii. O altă parte provenea din jefuirea banilor lucrătorilor de miliție din Capitală și din țară care trebuiau să cotizeze cu mari sume de bani pentru sprijinirea clubului de fotbal „Victoria”București (club al Miliției Capitalei, al cărei președinte era colonelul Bărbulescu), bani care nu se înscriau în evidență (negri) și intrau în buzunarele celor trei. Dacă vreun lucrător de miliție îndrăznea să nu cotizeze (sumele erau fixe) era dat imediat afară din instituție…

În fața acestor bandiți, „comisarul”, care împlinește 20 de ani de poliție, a trebuit să stea „ascuns” la biroul judiciar al Circumscripției 3 miliție, până la revoluție. În toți acești ani, fiind dclarat disident (în materie de scris, evident) nu a mai publicat nici un rând, nici chiar un pseudonim. A scris însă, pentru sertar, intenționând, fără să bănuiască vreodată că se vor schimba vremurile, ca în momentul când acumula 25 de ani de vechime în muncă să se pensioneze medical pe fond neuropsihic (exista această posibilitate printr-un aranjament cu doctorii psihiatrii din rețeaua medicală a M.I., care-l îndrăgeau și aveau de la el toate cărțile publicate). După această pensionare putea să-și publice liniștit cărțile, nemaiavând probleme cu generalul Nuță sau altcineva din comanda miliției. Era nevoie doar de avizul „cenzurii”, compusă din trei ofițeri de securitate.oameni de litere care și ei îl îndrăgeau pe „comisar”.

Dar n-a fost să fie așa. Traian Tandin fiind un dăruit al judiciarului pe care l-a slujit cu abnegație, a rezistat pe „baricadele”acestuia până la Revoluție, când totul s-a schimbat pentru el și nu numai.

Noua conducere a Poliției, recunoscându-i cu adevărat meritele de profesionist și scriitor, l-a numit pe „comisar”redactor șef al tinerei publicații care lua fință, „Poliția Română”. După 36 de ani de poliție, în luna martie 2000, Traian Tandin a fost pensionat la limită de vârstă fiind felicitat personal de ministrul de interne pentru întreaga activitate, în slujba poliției.

Cât privește cartea „Cum să ne ferim de infractori”, pe care voia s-a semneze generalului Nuță, ea a apărut după Revoluție sub semnătura „comisarului”, bineînțeles, la editura Ministerului de Interne.

Continuându-ți mai departe vechea preocupare de a fi cât mai util compratrioților săi, Traian Tandin a mai publicat două cărți în sprijinul pregătirii antiinfracționale a populației, intitulate:”Sus mâinile, domnilor infractori!” și „Să ne apărăm, cunoscând limbajul infractorilor”. După aprecierea specialiștilor în materie, cu această ultimă carte, „comisarul” a intrat în istoria filologiei, dicționarul său cu argoul infractorilor fiind studiat de studenții la litere.O activitate prolifică, pe măsura experienței sale de expert în afaceri judiciare și a talentului literar.

Pe măsura bogatei sale activități de polițist și scriitor, Traian Tandin a excelat prin zelul său și în strângerea unei importante arhive judiciare din care și-a tras seva publicării, cărți de excepție precum: „Cazul Râmaru”, „Din Arhiva unui comisar de poliție”, „Evadări celebre”, „Erori judiciare în România”, „Femei Criminale în România”, „Copii și adolescenți criminali”., „Crime pasionale în România”, „Comisar la omoruri”, „Asasinate în lumea demenței”, „Comisar la judiciar”, etc.

EUGEN TOEDORU