Concursuri ecvestre

Concursurile ecvestre au luat naştere ca o derivaţie a curselor hipice, fiind invenţia ofiţerilor de cavalerie care, practicau întrecerile sportive dintre ofiţerii trupelor din escadroanele armatei, în pauzele dintre lupte, instrucţie sau antrenamentul cotidian. Astfel ofiţerii englezi fondează în Indii jocul de polo şi Proba de trei zile(Three days Event) azi cunoscută sub numele de Proba Completă. Atelajele au fost înfiinţate prin întrecerile dintre căruţaşii şi sacagii din Franţa şi Anglia, care se întreceau la început din amuzament apoi, după reguli precise, întrecerea ecvestră a devenit competiţie.

Europa însă cunoaşte o evoluţie generatoare de progres genetic într-un areal imens al vremii cu dezoltare masivă a efectivelor, începând cu secolul al XVI-lea, perioadă când apar marile şcoli de echitaţie. În secolul XVI sportul călare cunoaşte o amplă dezvoltare prin înfiinţarea, în special în Italia, a şcolilor de călărie de la Napoli şi Ferrara, urmate de înfiinţarea unor şcoli similare în Franţa, Germania, Rusia, Austria. Astfel, în secolul XIX călăria capătă noi valenţe, prin introducerea probei de sărituri peste obstacole dar mai ales prin perfecţionarea dresajului în cadrul şcolii de dresaj de la Viena (foto), unde se executau numeroase figuri din dresajul „academic”.

Ca ramură sportivă, călăria a fost reprezentată pentru prima dată la Jocurile Olimpice de la Londra (1908), unde concursul de obstacole a fost câştigat de echipa engleză, însă primul concurs hipic internaţional are loc un an mai târziu, în 1909. Începând din 1912, când la Jocurile Olimpice de la Stockholm s-au desfăşurat probe de obstacole şi dresaj fiind introdusă pentru întâia oară şi proba completă, călăria a fost prezentă la toate Olimpiadele. În perioada interbelică sportul c[lare s-a organizat tot mai bine, prin înfiinţarea Federaţiilor Naţionale, Federaţiei Internaţionale (1921) şi a Comitetului Internaţional Olimpic.

După o perioadă de stagnare, după cel de al Doilea Război Mondial, echitaţia s-a dezvoltat impetuos prin creşterea vertiginoasă a numărului cluburilor hipice şi a participanţilor la acest sport, stimulate de rezultatele obţinute la campionatele naţionale, mondiale şi olimpice. Printre echipele ce s-au impus la marile concursuri hipice în probele de obstacole au fost cele din Germania, Anglia, S.U.A, Italia, iar dintre cei mai valoroşi sportivi menţionăm pe: H. Steenken, fraţii Shochemöhle, fraţii D’Jnzeo, Nelson şi Rodrigo Pessoa, Hugo Simon, G. Mancinelli, fraţii Withecher, Ludger Berbaum, Jos Lansnik şi alţii. A devenit o tradiţie ca localităţi cum sunt Aachen, München, Hamburg, Roma, Lucerna, Wembley, Paris, Viena să găzduiască cele mai renumite competiţii hipice mondiale şi europene.

La noi în ţară, primele societăţi ecvestre şi concursuri de cai au apărut la jumătatea secolului trecut, când au fost construite la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Târgovişte hipodromuri ce au constituit baza materială pentru competiţiile ulterioare. Se consideră că bazele echitaţiei la noi s-au pus prin înfiinţarea, în 1872, a „Şcolii de cavalerie” de la Bucureşti, condusă de col. Alexandru Larca, iar primul concurs de călărie oficial s-a ţinut în 1876. La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX în activităţile hipice se practicau: probele de obstacole, dresaj şi călăria în teren variat.

În anul 1907 ia fiinţă „Clubul călăreţilor Bucureşti”, societate care va inaugura, în 1911, Concursurile Hipice Naţionale de sărituri peste obstacole. La acest concurs s-au desfăşurat probe de dresaj, sărituri şi proba completă. Prima participare a României la un concurs internaţional a fost consemnată de sCrierile vremii, în 1919 la Paris, la „Concursul armatelor prietene”, unde o comportare bună a avut-o căpitanul Iacob Filip cu calul Beby (locul II), iar în 1930, ia fiinţă Federaţia Ecvestră Română, ce se va afilia Federaţiei Ecvestre Internaţionale. În 1934 se organizează la Bucureşti prima şcoală de călărie română, cu scopul de „a face să prindă şi dezvolta sportul hipic în rândurile tineretului”. În acelaşi an, călăria românească s-a remarcat la concursul de la Aachen în Cupa Naţiunilor, iar în anul următor la Varşovia prin sportivi ce au rămas nume de prestigiu în sportul românesc: C. Apostol, C. Zahei, H. Rang, F. Ţopescu, C. Tudoran V. Bărbuceanu, ş.a.

De remarcat succesul călăreţului Henri Rang pe calul delfis la Jocurile Olimpice. Aceasta a fost prima medalie obţinută de România la Olimpiadă. Primul Concurs Internaţional Hipic organizat de ţara noastră are loc în 1938, la care au participat echipe din Franţa, Cehoslovacia, Belgia, Italia, Polonia, Grecia, cu un larg ecou în rândurile iubitorilor acestui sport. La acest concurs România, a câştigat cinci premii. Mulţi dintre călăreţii vremii în general ofiţeri de cavalerie sau copii de ofiţeri au învăţat arta călăriei în Franţa, Italia sau în Austria, venind cu un puternic aflux de cunoştinţe de înaltă şcoală în echitaţie la un înalt nivel, unii fiind elevii unor vestiţi profesori francezi cum a fost generalul Decarpentry, portughezul Nuno Oliveira şi altor mari maeştrii din echitaţia începutului de secol al XX-lea. În ceea ce priveşte proba de dresaj, acesteia i-a fost acordată mai puţină atenţie comparativ cu probele de obstacole. Această probă, socotită pe drept cuvânt o artă aparte, în marea artă care este călăria, a atras atenţia prin afirmarea unor nume prestigioase: C. Comănescu, C. Negulescu, C. Zahei, Th. Paulius, P. Kirculescu, I. Epuree.

Pe lângă concursurile de obstacole şi dresaj, în perioada interbelică erau în vogă probele complete, mai ales în rândul militarilor. În acest sens, în 1925 a avut loc „Campionatul Calului de Arme”, care îmbina proba de dresaj, proba în teren accidentat şi o probă de obstacole. Din 1931 aceste probe s-au desfăşurat anual, în Campionatul Naţional de Probă Completă. După 1950 s-au înfiinţat noi centre de călărie la Lugoj, Craiova, Timişoara, Iaşi, unde s-au ridicat nume noi în sportul hipic românesc: Gh. Langa, V. Bărbuceanu, C. Vlad, Vasile Pinciu, O. Recer, A. Bozan, D. Velea etc. Echipa naţională s-a afirmat în competiţii internaţionale de prestigiu la Aachen, Roma, Dresda, Viena, Nisa etc. şi la Olimpiadele de la Londra (1948), Helsinki (1952), Roma (1960), Moscova(1980). Succese de prestigiu a înregistrat şi dresajul românesc dominat de sportivi ca N. Mihalcea, N. Marcoci, I. Molnar. Prestigiul acestei generaţii de specialişti în probe de dresaj a fost continuat de sportivi ca: A. Donescu, D. Velicu, S. Soveja, P. Roşca, care au obţinut succese în concursurile de dresaj academic, urmaţi fiind de generaţia tânără cu Alina Toma, Laura Epuraş, Laura Cruceanu, Cristina Dulugeac (foto), Alexandra Copos, Bianca Răducan, Ionuţ Leonte, Bogdan Leronte, Ionuţ Tămâian şi alţii. Tradiţia şcolii româneşti de călărie a fost încă odată confirmată la Jocurile Olimpice de la Moscova (1980), unde echipa României a obţinut locul III la dresaj. Componenţii echipei au fost: D. Velicu cu Decebal, P. Roşca cu Derbist şi A. Donescu cu armăsarul Dor.

Din păcate, în ultimele decenii tradiţia şcolii româneşti de călărie a intrat într-un con de umbră datorită unor cauze obiective, dar şi unele subiective. Se pare că, în prezent perioada de declin s-a încheiat, prin apariţia proprietarilor de cai şi a cluburilor hipice private există şanse reale de afirmare la concursurilor interne şi internaţionale a şcolii româneşti de călărie, dar şi a curselor hipice de alergări. Prin ambiţia, curajul, pasiunea dar mai ales prin eforturi financiare susţinute proprietarii care apoi au devnit crescătorii particulari, de cai din rasele de sport din România, au realizat performanţe deosebite.

acă avem în vedere masa relativ restrânsă din care a fost făcută selecţia, pentru aceste discipline ecvestre, în comparaţie cu ţările Europei de Vest unde baza de selecţie putem spune că este foarte mare, privim cu multă speranţă către viitor, întrucât managementul românesc din acest sector aducător de pierderi, se pare că este de un real nivel european. Astfel, am prezentat în numerele revistei Săptămâna, sporturile hipice pe categorii de manifestare competiţională, fiind o mică reparaţie făcută de autor, acestui veşnic şi loial prieten şi partener al omului, calul, încercând să reaprindem şi să dezvoltăm la români, spiritul şi dragostea pentru creşterea cailor de rasă în ţara de tradiţie numită România.

Ion Dulugeac