Constantin T. Stoika

Constantin T. Stoika s-a născut la 14 februarie 1892, în casele bătrâneşti din Buzău,unde bunicul său după mamă Constantin Canella Ciorogârleanu a înfiinţat în 1857 cea dintâi şcoală primară naţională şi a fost întemeietorul primului ziar cu litere latine: „Independinţa română” (1870). Prin spiţa mamei sale – (străbunul cărturarului Constantin Canella care a luptat cu Heliade Rădulescu pentru deviza: „Urăsc tirania, mă tem de anarhie”) avea sânge corintian. După vechea origine a familiei sale dinspre tată era bănăţean (com. Lipova). Din hrisoave reiese că un membru al acestei familii Solomon Stoika, la începutul sec. al XVII-lea a emigrat din cauza persecuţiilor politice în ţinutul Făgăraşului, stabilindu-se în comuna Veneţia de jos. Aici, în mai bine de două secole, el şi urmaşii seminţiei lui – ca luptători grăniceri, au primit diferite titluri de nobleţe.Bunicul după tată a lui Constantin T. Stoika – cavalerul Ştefan Stoika, după studii serioase la Viena, a trecut în Țara Românescă luând parte ca ofiţer la organizarea armatei, conlucrând cu Principele Barbu Ştirbey.În Valahia a avut roluri de căpetenie: ca trimis al caimacanului Constantin Cantacuzino în potolirea conflictului iscat cu Turcii, în dealul Spirei; în 1856 a fost numit comisar al Principatului pe lângă trupele austriece; oprind în calitate de căpetenie a ştabului oştirii vărsarea de sânge ce se preconiza cu ocazia alegerii ca Domnitor a lui Alexandru I. Cuza; între anii 1862-1865 a fost primarul Bucureştilor și apoi până la trecerea în neființă senator.Mama sa Irena Canella, eleva signiorei Ricci Sebatelly de la Scala din Milano, o artistă prin temperament i-a sădit din fragedă copilărie cultul artei.Tatăl său Titus Şt. Stoika proprietar de moșii, inițiator și director a multor publicații avea să le poarte o deosebită grijă pentru ca, în limita posibilităților să le asigure un trai decent.În copilărie Constantin T. Stoika era o fire aventuroasă: îi plăcea vânătoarea, călăria şi înotul, şi nu odată a scăpat de la moarte, ca prin minune. Spre a i se da o educaţie severă a fost lăsat în seama unui admirabil pedagog din Braşov, profesorul I. Vătăşeanu.În acea vreme (1903), fusese asvârlită-n aer statuia lui Arpad de pe Tâmpa. Această întâmplare l-a impresionat mult pe precocele şcolar îndemnându-l să ia parte la manifestaţia spontană din preajma „Bisericei Negre” din Braşov şi să cânte laolaltă cu junimea nepăsătoare de pedeapsă, marşul oprit de regim: „Deşteaptă-te române”!Arestaţi in corpore, era să fie eliminat din liceul greco-roman din acel oraş, dacă profesorul de limbă latină I. Sulică, n-ar fi luat apărarea celui mai bun elev al său.

Este demn de reţinut că micii revoluţionari de atunci au fost predestinaţi de Dumnezeu ca peste 13 ani să ia parte activă la scuturarea jugului milenar al Ungurilor.Constantin T. Stoika a terminat liceul „I. C. Brătianu” la Piteşti unde înfiinţează o revistă: „Tinerimea literară şi artistică” (1909) şi-şi publică primele scrieri sub pseudonimul „Delazilişte” (nume luat de la moşia mamei sale din com. Zilişteanca jud. Buzău unde-şi petrecea vacanţele de vară): „Licăriri” (poezii), Buzău, 1910 şi „Un profil feminin: Carmen Sylva”, Piteşti, 1912.În 1913 îşi întrerupe studiile spre a lua parte, în elanul general – ca soldat voluntar, la expediţia pacificatoare din Bulgaria. La întoarcere, scrie: „Istoria Campaniei în Bulgaria”, lucrare ce se află în manuscris, şi care se caracterizează printr-o fidelă redare a faptelor, un stil colorat şi un cald suflu patriotic.În editura „Vieţei noui” publică traducerea în versuri a tragediei în 3 acte: „Oedip şi Sfinxul” de Sar Peladan (1914).Tot pe banca Universităţii se afla când a editat împreună cu V. Demetrius, M. Săulescu, L. Chiru-Nanov şi Cezar Stoika revista „Poezia” (1915). Aci a scris pe lângă poezii, articole despre artă şi portrete literare intitulate: „Ecuaţii” despre scriitorii: D.Anghel, M. Codreanu, V. Demetrius, O. Densusianu, G. Galaction şi F. Cerna.Dar abia absolvise cu elogii Facultatea de Litere şi Filozofie, când a fost concentrat la reg. I. de grăniceri în Carpaţi, trebuind astfel să întrerupă şi apariţia revistei. După doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei declarând război Germaniei ţi Austro-Ungariei. La 15 august 1916 sublocotenentul Constantin Stoika, aflat în fruntea Batalionului grăniceri, a trecut pe pământul Transilvaniei.După lupte crâncene şi inegale ca dotare în defavoarea ostaşilor români, datorită iniţiativei lui Constantin Stoika, a înflăcărării şi curajului său, a fost înfrântă opoziţia duşmană, fiind capturaţi în satul Racoviţa peste 150 de prizonieri. Apoi, acelaşi Regiment I grăniceri a dus lupte la Avrig, Săcădate, Cornăţel, de-a lungul defileului Oltului, căpitanul Şerbănescu încredinţându-i, ca adjutant al său, tot mai multe misiuni de luptă, din ce în ce mai riscante, angajându-se de bunăvoie în aceste acte de adevărat eroism.Pe 13 septembrie 1916 începe contraofensiva germană, care între timp concentrase forţe umane şi tehnică de luptă net superioare armatei române, resurse conduse de însuşi generalul Falkenhayn. Pe când străbătea pădurea Dumbrava, însoţit de soldatul Florea, Constantin Stoika a fost lovit de o schijă, având mâna dreaptă ruptă. A fost internat în spitalul din Sebeşul de Sus, apoi la Boiţa, ulterior la spitalul din Grebleşti.Pe 22 septembrie, după o suită de regrupări şi completări de unităţi şi subunităţi, funcţie de pierderile umane ori de necesităţişe frontului, sublocotenentul Stoika preia plutonul din care rămăseseră foarte puţini din cei care trecuseră iniţial Carpaţii. Pe 29 septembrie e numit comandant de companie în cadrul Batalionului I grăniceri preluând, pentru apărare, sectorul „Sebeş” cu 200 combatanţi. Dă primul său ordin de luptă redactat cu o deosebită minuţiozitate şi precizie, astfel încât să limiteze pierderile dar să maximizeze acţiunile de pe front, stabilindu-şi punctul de comandă la Coţi.

Din cauza ofensivei inamice, în noaptea de 8 spre 9 octombrie 1916, a trebuit să părăsească punctul Coţi, retrăgându-se, la ordin, pe culmea Zănoaga şi apoi pe alte aliniamente în funcţie de evoluţia frontului.În dimineaţa zilei de 16 octombrie, printr-un curaj ieşit din comun, având forţe combatante mult inferioare, în timpul unui atac frontal, un proiectil l-a lovit grav pe sublocotenentul Stoika, decedând pe 23 octombrie 1916.A fost înmormântat la marginea satului Boişoara, ulterior osemintele poetului fiind reînhumate în cimitirul eroilor din Dealul Mlăcii – satul Titeşti, judeţul Vâlcea, unde în prezent are un monument, iar şcoala din comună poartă numele poetului erou Constantin Stoika.Simţindu-şi sfârşitul aproape i-a trimis mamei sale o scrisoare vibrantă cu rugămintea că, dacă se va stinge, cărţile şi manuscriptele să le încredinţeze domnului Densuşianu pentru a le tipări.În tranşee, el îşi notează zi cu zi până la retragere cele mai însemnate fapte de arme şi care apoi graţie împrejurării că nu i s-a pierdut lada de campanie unde se aflau, au fost tipărite cu ajutorul bănesc al Marelui Stat Major şi repartizate la toate corpurile de trupă din ţară, ca un adevărat catehism ostăşesc (cu o prefaţă de d. prof. O. Densușianu).Despre acest volum prof. N. Dragomirescu scrie: „<<Însemnări din zilele de luptă>> nu e o carte din acelea ce dispar odată cu ziua în care s-au născut, ca atâtea altele. E în felul ei un model în care vibrarea vieţii se împreună cu vibrarea artei şi e cu atât mai preţioasă cu cât viaţa dintrânsa e un fior din însăşi viaţa neamului întreg”.Iar prof. O. Densusianu completează: „În Literatura noastră asupra războiului <<Însemnări din zilele de luptă>>, ale lui Constantin T. Stoika sunt dintre acelea care vor rămâne prin remarcabilele calităţi în care recunoaştem sufletul ostaşului-erou şi al scriitorului de mare talent. Ele au fost scrise sub impresiile vii de fiecare zi, cu-n spirit de observaţie, care arată nu numai preocupări de literat, ci şi pasiunea de a urmări faptele războinice în lumina artei militare. Prin cunoştiinciozitatea cu care au fost prinse prin avântul de care sunt animate, şi prin lirismul când intens – când larg cuprinzător, care se înalţă din ele, aceste pagini merită să fie cunoscute şi de ofiţeri şi de alţii, alături de tot ce s-a scris mai de seamă pentru marea epopee a neamului nostru”.După moartea lui Constantin T. Stoika a rămas un bogat material necizelat precum: „Azemia”, şi „Pentru o femeie” (piese de teatru): variante de poezii, strofe răzleţe, cugetări, scrisori de iubire, traduceri din clasici şi moderni, tot arsenalul unui laborator literar.

O bună parte din lucrările sale în preparaţie precum: „Monografia traducerilor din latină, de la curentul latinist până astăzi”, poemul panteist „Dumnezeu”, studiul critic asupra lui Rodin, traducerea în versuri a piesei lui Racine: „Mithridate” din ciclurile de poezii „Tăbliţe de marmoră”, „Mitice”, „Raze din Olimp” etc. au fost răvăşite şi distruse aproape în întregime de cine ştie ce călcâi inamic, sub ocupaţie, în fosta lui locuinţă din str. Ţepeş Vodă, nr.15, din Bucureşti.Constantin T. Stoika a fost şi un fervent apologet al simbolismului la noi în ţară. Spre edificarea cititorilor voi reproduce un fragment din studiul său: „Şcoala nouă victorioasă în luptă cu parnasienii şi realiştii” (1914).„Fiecare lucru poate să fie însufleţit sub puterea de viziune a simbolismului adevărat. E o viaţă mută <<în afară>>, dar elocventă <<înăuntru>>.Cultul forţei şi al energiei a înălţat crezul simbolismului. Simboliştii s-au coborât în mijlocul lumii, nu ca naturaliştii pedanţi şi încăpăţânaţi, care vedeau din această lume mai mult zgura, ci ca să o înţeleagă în toate înfăţişările ei, şi apoi să o ridice prin artă la expresiuni superioare de pulsaţie omenească. Viaţa oraşelor şi a satelor a fost scormonită de geniul neadormit al poeţilor şcoalei nouă şi acolo unde ideaţia înflorea tot ce părea prozaic – răsărea simbolul etern, ne mai cântat de nimeni până la ei. Metrica istorică şi-a frânt coastele isbite de cadenţele fireşti ale muzicalităţii energetice. Glasul furnalelor şi al sirenelor, roţile maşinilor ce se învârtesc ca mânate de o putere tainică, – toate aceste deslănţuiri de forţe, au fost redate într-o lumină interesantă de către poeţii noi. Afirmaţiuea crescândă a vieţii i-au pus pe aceşti creatori contemporani pe gânduri. Un dirijeabil, un cinematograf, minunile electricităţii, o gară, o locomotivă, – ce suprimă distanţele, apropie neamurile, le desfătează imaginaţia, sau le satură numai curiozitatea, – devin mai atrăgătoare decât basmele mitologice, livezile înflorite, sau inimile necredincioase ale iubitelor. Nu-i de ajuns să alegi teme recente spre a fi modern. Dinamismul să fie exterior ca şi lăuntric; să existe o concordanţă între lucrul privit şi sensibilitatea timpului în care trăim. Restul e o atitudine. Dar poeţilor noui nu le-a lipsit nici partea acea gingaşe, delicată, fragilă, – ce face din poezie o înaltă expresiune de artă. Ei au cântat şi vor cânta fără încetare natura sub toate aspectele ca şi sentimentele cele mai pure omeneşti. Şi unde ne-a străbătut geniul simbolist? Te uimeşti şi sufletul ţi se umple de o bucurie nemărginită când vezi cât de bogat şi de comprehensiv e darul poetic la aceşti vizionari.

Naturalismul s-a îngropat singur prin oarba lui exagerare şi parnasienii şi-au trăit demult veacul.În faţă ne stă acum o şcoală a viitorului; o şcoală tânără, care se subliniază pe zi ce trece, şi care cucereşte sufletele cele mai înflăcărate, dar şi pe cele mai ruginite de timp”.Pornind de la părerea lui Verlaine că: „poetul nu e ţinut să facă artă pentru vulg” – Constantin T. Stoika, cu talentul cu care era înzestrat, – a căutat să redea în ritmuri subtile raporturile dintre ideaţie şi viaţă, iar din haosul tăcerii a prins din zbor atâtea visuri misterioase, evocări lirice, fluide fantome şi simbolizări sugestive, – contribuind la rafinarea literaturii noastre culte.Pentru meritele sale pe câmpul de luptă, sublocotenentului Constantin Stoika i-a fost conferit, în noiembrie 1916, Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de Cavaler, iar postmortem încă o înaltă distincţie „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918” cu brevetele Ardeal-Carpaţi.La 24 de ani, când alţii abia descifrează sensurile vieţii, a lăsat în urmă o bogată şi diversă operă literară, deloc studiată şi insuficient publicată, dar şi un caracter de excepţie, o chintesenţă de cinste, onoare, devotament şi eroism.Ultima lui poezie trimisă de pe front a fost: „Psalm către Iehova”, compusă pe muntele Suru, cu trei zile înaintea morţii sale, care a fost la 23 Oct. 1916.

Cezar si Constantin Stoika, 1913

Florian Laurențiu Stoika