CORDUL FISCAL

CORDUL FISCAL

Când vorbeşti despre cord, gândul te duce instantaneu către unul dintre cele mai importante organe ale corpului uman – inima. Aceasta funcţionează pe principiul „totul sau nimic”, dacă da, da; dacă nu, adio, colivă, lumânări şi tămâie însoţite de zona verde unde nu este nici durere, nici speranţă.
Inima are patru camere principale care asigură funcţia de pompă; distribuie sângele în toate ungherele fiinţei noastre ca aceasta să poată supravieţui, să-şi prezerve locul ei în metabolismul organismului uman şi nu numai.
Căutându-i similitudini ori apropieri de zona politică ori socio-economică, inima unei naţiuni ar avea cam tot atâtea camere. Aceasta din urmă ar funcţiona prin Camera Deputaţilor, Camera Senatorilor (pentru noi, ca ţară, putea fi una singură), Preşedinţie şi Guvern. Acestea ar trebui ca printr-un liant coagulativ să rezolve marile probleme ale naţiunii române. Dacă o fac sau nu, inima naţiunii va trebui să reacţioneze fără să se producă, vai! un infarct de proporţii nemaiîntâlnite cu un caracter nepredictibil şi ireparabil. Mai sunt şi alte cămăruţe, precum cele ale inimii umane, care să gestioneze supravieţuirea naţiei, derivate, subsecvente, dar care la rându-le vin să susţină sau să inhibe cordul în cauză.
Cordul uman, care se află în centrul sistemului circulator, pompează sângele printr-o reţea de vase, artere, vene şi capilare ajungând acest lichid zglobiu să alimenteze toate zonele vitale ale corpului uman. Când inima este sănătoasă, acest ciclu decurge de la sine, datorită structurii prestabilite nu de către noi, muritorii, efemerii pe acest pământ, ci ca o creaţie, deocamdată cea mai evoluată, clădită de Dumnezeu.
Cordul face să circule aproximativ patru litri de sânge în organismul uman, fie că acesta este sănătos sau nu, că se află în oricare parte a pământului, că îşi doreşte sau nu; aşa a fost „dotat” de la Adam şi Eva. Şi cordul politic este funcţional în principiu, timp de patru ani, tot o cifră de patru, cum s’ar zice. Este o situaţie ideală, deoarece adesea intervin mici infarcturi precum moţiuni de cenzură, schimbări de miniştri, chiar prim-miniştri, oricum, organismul statal reacţionează (foarte greu la noi, ba chiar cu o încrâncenare teribilă pe posturi câştigate cu bani grei), dar oricum noi, cei umili, considerăm că acest organism putred funcţionează. Pe media apar zilnic „putreziciuni” scoase de scafandri ori de UPU ale celor care au considerat că îşi pot lua adio de la viaţă, ca un mod laş de a abandona prematur planeta Pământ cu al lor crez că alte tărâmuri le vor asigura viaţa veşnică, nemurirea, exprimarea lor într-o altă dimensiune. Aşa cred ei în nebunia lor, că parcursul vieţii ce tocmai l-au frânt va aduce liniştea într-o secvenţă atemporală. I-a lăsat creierul, aşa că inima nu a mai fost de niciun folos.

Inima noastră are şi o Zi Naţională – că tot ne înmulţim din ce în ce mai agresiv zilele libere legale – şi aceasta este sărbătorită pe patru mai, o zi de patru cum s-ar spune spre paguba generală a productivităţii muncii.
Cum funcţionează Cordul Fiscal?
Mai întâi Camera de Execuţie îl trimite spre analiză şi dezbatere spre celelalte două camere. Amorţite de căldură, fără prea multă vlagă spre a-l analiza temeinic, trimit sângele economiei (banii) cordului spre promulgare către Camera Supremă. Este oxigenat prin parafare şi ştampilare şi trimis să se zbenguiască în venele şi arterele economiei naţionale spre a ei bunăstare. Ei, aş! Când începe năvalnic să circule, cămăruţele adiacente văd că sunt decompensări, gâtuiri, neajunsuri, felurite interese care nu sunt satisfăcute… şi atunci îl bagă în dezbatere, că altfel cordul fiscal riscă să producă fibrilaţii.
Destul de târziu, ca secvență temporală, dar poate anume gândit ca să producă dispute televizate.
Pentru început, ca încălzire, are loc o dezbatere sub o formă subtilă politică şi nu agresivă, cum ar trebui. Pe acest segment o serie întreagă de vectori îşi etalează gimnastica limbii politicii, adesea uitând de „pacient”, de Cordul Fiscal.
Viorel Ţeapă sau Efendi
Poate Tot este plecat spre alte zări ceva mai calde; îl doare în pancreas – că nu a luat Kreon – de ce mai e pe aici, pe la pârliţii de românaşi. Așa vrea mușchiul lui.
Cătălin Prunoiu atacă şi el Cordul, că ar fi cam abrupt, având o monstruoasă conotaţie pentru un guvern pe care visează să îl gestioneze în viitor nesigur. Vasile Langa îşi dă şi el cu păreri în dreapta şi în stânga asupra Cordului Fiscal, că n’ar fi funcţional, că s-ar putea produce vreun infarct naţional când probabil va fi şi el în treabă; aşa crede el.
Ion Zâmbescu se bagă, aşa din senin, fără să-l întrebe nimeni, din nou în căşti; simte un vânt în pâsle, nedorind să împărtăşească o prezumtivă pedeapsă vişinesciană, pe care cu prisosinţă ar merita-o. Ion Tristoiu îl loveşte din toate părţile pe cel de mai sus, considerându-l (poate îndreptăţit) ca fiind izvorul (nu de mir) al tuturor relelor din această bătută de Dumnezeu ţară.
Ar mai fi Alina Nu Ştiu sau Pertractila, care nu e prea sigură ce a spus, ce a votat şi ce a ieşit; în final, neagă pe linie. Liviu Dragonul, cel om sărac, plecat acum spre Copacabana, într-un (zice el) binemeritat concediu de umil slujbaş al statului, a lăsat spre a se îndestula şi sufletul său, năpădit de felurite himere din țărișoara sa de baștină. Românica o lasă mai pe urmă, mânca-i-ar geografia şi frumuseţile ei, abandonând încrâncenările pe care deocamdată nu vrea să le mai gestioneze, cumva să se distreze, că-şi permite, nu-i aşa!?! Spre plecare l-a tras de urechi pe Ţeapă asupra Cordului Fiscal, că nu şi-a arogat (arogant) măcar în parte un fel de paternitate, chiar dacă în creierul lor acela (Codul/Cordul Fiscal) ar fi un avorton politic.
Mugur Sfătulescu zice şi el că infarctul pe Cord (Cod) se va produce inevitabil în anul 2017.
Da, aşa ar cam fi, dar acest sinistru personaj a gestionat toate falimentele băncilor româneşti. Ar trebui ca să i se construiască în fiecare capitală de judeţ o statuie nud precum acum în State pentru Donald Trump. Iar ouţele lui minuscule să fie motiv măcar de caricatură pentru pierderea definitivă a capitalului bancar românesc în această ţară care, de fapt, nu-i aparţine.
Vine pe şleau şi Traian Sticlescu, care atacă la greu justiţia care o ţine în furci pe „nevinovata” Elena (nu cea din Troia), dar ca un făcut să destabilizeze fragilul echilibru troian (era să zic Traian), care în final se abate inevitabil spre acelaşi cord, fiscal fireşte. Dacă a avut vreun rol în această poveste? În niciun caz; el îşi apără blonda şi nu interesele legitime ale românilor. Ocolind adevăratele noastre probleme, dintr-un spirit strict politicianist, Traian Sticlescu plusează, pe Cordul Fiscal, asupra nenorocirilor prezente, ori mai ales viitoare, pe care le-ar aduce acest act normativ aflat acum doar în gestaţie.
În aceşti ani de cleptocraţie, este teribil de greu de a gestiona zone economico-sociale diriguite acum la noi doar din condei şi nu dintr-o economie reală, acea faimoasă economie de piaţă funcţională. Care funcţională? A dispărut pentru totdeauna din peisajul economic românesc postbelic. Avem acum mici secvenţe, cu o retorică abundentă de iniţiative microeconomice, mai degrabă de supravieţuire, decât acelea care ar face faţă marilor corporaţii. Iar Cordul Fiscal autohton vine în siajul celor care domină ţara, nu a celor autohtoni. Nu ar fi în sens negativ o obliterare, o ştampilare a exteriorilor care caută oriunde în lume nişe pentru a lor prosperitate. Este vorba, de fapt, că acele transnaţionale, atunci când sunt „deranjate” de eventuale controale (suave de altfel) sunt foarte vocale pe plan european şi nu numai, iar în final se aşterne un fel de linişte nu aducătoare de beneficii pentru această ţară – precum tăcutul scandal LukOil.
Reluând firul Cordului Fiscal, acesta este nevoit să se plieze pe interese prezente ori viitoare româneşti, dar şi pe influenţe de interese externe, abundent prezente pe flancul alunecos al economiei româneşti.
Aşadar, se întăreşte în limbă Curia Fiscală care prooroceşte o iminentă prăbuşire economică asemănătoare celei elene. Sanctitatea civilă, cvasiinexistentă, cetind variatele metamorfoze ale Cordului Fiscal, pe care nu are cum sub nicio formă a-l înţelege, prooroceşte (aşa ca pentru sine) că nu are mai nimic a face, fiind total nepregătită, iar o iminentă prăbuşire rom-elenă a acestuia ar face uriaşe valuri într-un păhărel de whisky, degustat de către oarecari preopinenţi importanţi la mal de Marea Neagră. În rest, linişte, e vacanţă, lumea se distrează, se bronzează, îşi toacă agoniseala pe frivolităţi, adesea debordează în spaţiul public, se împrumută masiv la instituţii non-bancare cu dobânzi de 50 şi 7000% (care ar trebui interzise ori impozitate cu 99% – Alo, domnule Sfătulescu, iar dormiţi pe sărăcirea românilor?), mai o crimă, ceva violuri cu fetiţe discutabile ca şi caracter, sau un turc celebru care a băgat în comă un poliţist (decedat ulterior), mai un carnagiu pe şoselele noastre construite de prim-miniştri cel mai adesea dacă nu corupţi, măcar incapabili, acele şosele prevăzute cu gropi criminale şi multe altele ale democraţiei autohtone de cumetrie.
Viorel Țeapă aruncă pe piață o informație bombă, că autostrăzile nu au fost construite prin consensul întregii clase politice?!!
Cordul nostru Fiscal funcţionează la turaţie maximă; până când? Până când se termină banul, care din solid devine lichid, adică sub formă de băutură, iar apoi volatil, adică ţi-a dispărut din buzunar pentru totdeauna.
Te trezeşti mahmur şi cu buzunarele goale. Te întâmpină surâzător (aşa sunt unii funcţionari publici) Cordul Fiscal, care, prin efectele sale, te lasă, la propriu, muritor de foame.
Nu mai ai un conducător pe care să-l înjuri, eventual să-l dai jos. Acum toţi suntem în aceeaşi oală, ne paşte inevitabilul infarct. Aparatul este acum nefuncţional, nu mai are cum să te ajute. Şi iată că, după actualele alegeri parlamentare, s-a descoperit o „gaură”, de fapt un „black holes”, nu cel dintr-o galaxie îndepărtată ci chiar aici, în economia românească, de vreo zece miliarde de lei (nu lumină!) neîncasaţi la bugetul de stat, lăsând în offside actualul program (de altfel ambiţios) de guvernare.
Au aterizat așa, ca din senin, și vulturii de la FMI; simt în nări că e rost de o prăduială.
Bunăstarea instantanee promisă va trebui probabil să mai aştepte; zeama de clopot şi amin de economie, că partea cu prosperitate, fluturată în încrâncenările politice, poate să rămână doar un vis frumos, la concret Cordul (codul) intră într-o fatală derivă.
Noi, cei mulţi, votanţii şi nu numai vrem să molfăim în fălci bunăstarea promisă. Oare îi vom simţi şi gustul?

N. A. Acesta este un pamflet; personajele şi situaţiile prezentate sunt ipotetice

FLORIAN LAURENȚIU STOICA