Corneliu Cristescu

S-a născut la 2 iulie 1949, în localitatea Crevedia Mică, judeţul Giurgiu, unde a făcut clasele elementare. A absolvit liceul Dimitrie Bolintineanu din Bolintin Vale, în anul 1967. De profesie este inginer mecanic de petrol, fiind absolvent în anul 1972, al Facultăţii de Maşini şi Utilaj Petrolier, din cadrul Institutului de Petrol Ploieşti, iar în anul 1998 devine doctor inginer la Universitatea Politehnica din Bucureşti. A lucrat timp de 48 de ani în cercetare-proiectare. Scrie poezii din liceu, dar a publicat în ultimii ani. Activează în: Cercul Scriitorilor Ingineri şi Cerculul Inginerilor Epigramişti din AGIR (Asociaţia Generală a Inginerilor din Romania), precum şi în Clubul de istorie şi în Asociaţia pentru Cultură şi Tradiţie Istorică Bolintineanu, din Bolintin Vale, Giurgiu. A publicat în: suplimentele literare Literar Ing şi Ing-Epigrama, ale revistei Univers Ingineresc, al AGIR, şi în revistele: Bogdania, Convorbiri literar-artistice, Gândul Anonimului, Amprentele Sufletului şi revista SUD, Revista română de versuri şi proză, Buletin de Carei, Luceafărul de Vest, Opinia Naţională ş.a. A publicat versuri într-o serie de antologii apărute în ultimii cinci ani. A publicat: volumul de debut: Poezie şi Inginerie– Antologie a poeziilor nepublicate, 2016; volumul comun de poezii pentru copii: Poeziile copilăriei, împreună cu: Doina Bârcă, Nicolae Vasile, Viorel Martin şi Rodica Vătăman Subţirelu, Sinaia, 2017; volumul de autor: Poeziile inimii – La şaptezeci de ani, din suflet, pentru suflet, Bolintin Vale, 2020. Citind poeziile dlui. Cristescu, crezi cu toată ființa ta că viața este guvernată de forța divinității și chiar îi dedică un capitol în volumul „Poemele Divinității”. Poezia sa plină de trăire, adevărată, scrisă „din suflet pentru suflet” poate fi privită, înțeleasă, și ca o evocare-omagiere a persoanelor speciale din inima sa, cu dragoste, nostalgie, iubire, dar și o aducere aminte despre cei ce nu mai sunt. Când soarele răsare din nou, în visul unei dimineți de iarnă, el poate zbura, pe rouă, drept pentru care este invidiat de păsări. Stând de vorbă cu inima, sensibilitatea, realismul și duioșia sunt acute. Sunt aflate pe nota de sus a portativului care poartă scrisă partitura iubirii. Cuprinde tot ce înseamnă familie, cu ramuri de rudenie într-o îmbrățișare tandră, de versuri construite cu farmec și pricepere. Născut în Crevedia, scrie în tinerețe o odă a durerii cu îndoiala dintre rău și bine, cu teama de bătrânețe, făcând acest lucru cu încredere și iubire. Paradisul său salvat este darul vieții. EL, omul cu inima rănită, al cărui destin îl definește ca “o ață pe mosor” tânjește la casa de la țară cu grădină. Bucuria citirii volumului de față, îmi dă sentimentul că am intrat pe o poartă secretă în sufletul unui OM sensibil, cu drag de scris, capabil de sentimente trainice, cu mare prețuire pentru trăirile puse în versurile sale meșteșugite cu mireasmă de valoare poetică.

Eram ca şi Romeo…
Eram ca şi Romeo-ndrăgostit,
Iar ea frumoasă ca o Julietă,
Simţeam că pentru ea eram sortit,
Pentru frumoasa mea brunetă.

Erau şi alţi tineri frumoşi,
Frumoasă, veselă ne era firea,
Dar, mai erau şi tineri mai geloşi
Care ne ameninţau iubirea.

Eu i-am cântat şi-o serenadă,
La o fereastră, la cămin de fete,
Eu îi cântam de jos, din stradă,
Dar, la ferestre, erau multe Juliete.

Nici astăzi nu ştiu cum s-a întâmplat,
În dragoste-i puţină gelozie,
Părea o Desdemonă în păcat,
Prefigurând în minte-o tragedie.

Othello, luptător, n-a rezistat,
Batista-i obiect de gelozie,
Deşi nimica nu s-a întâmplat,
Căci adevărul alt’ părea să fie.

Şi mie mintea mi s-a-ntunecat,
Când mi s-a strecurat, nu cu batistă,
Precum că Julieta m-a trădat,
Dar ea plângea şi era tristă.

Iar ea, pe loc, atunci s-a şi jurat,
Că dragostea e sfântă pentru ea,
În timp, eu adevărul l-am aflat;
Simţeam că este parte din fiinţa mea!
***

Şi-acum, la senectute, mă gândesc
La episodul trist, cu gelozie,
Căci, gânduri rele, încă, mă pândesc;
Puteam să pierd iubirea pe vecie!

Acuma-s ca bătrânul Rege Lear,
Dar, după o viaţă cu-mplinire,
Acum, eu nu voi da, cât mai respir,
Regatul nostru de Iubire!

Inimă, inima mea
Inimă, inima mea,
Cât de mult te mai durea,
Nu mai ai cui a te plânge,
Că durerea te străpunge.
N-aveai cui să-i spui că doare,
Inimă, inimă mare!

Inimă, inima mea,
Lumea-n tine încăpea.
Aveai multă bunătate
Şi le adunai pe toate,
Aveai multă îndurare,
Inimă, inima mare!

Inimă, inima mea,
Poate aşa ai fost sortită,
Să fii, inimă, rănită,
Să încapă-n tine dorul,
Dragostea, dar şi umorul,
Tu să fii cât poţi de tare,
Inimă, inima mare!

Inimă, inima mea,
În lume cât vei dura,
Aş vrea inimă să-ai parte,
De iubirea de nepoate,
De la mame, de la taţi,
Cei doi fii ai mei-doi fraţi!

Inimă, inima mea,
Dar mai este cineva,
Inimă, soţia mea!
Să-i fii recunoscătoare,
Cât o să mai fii sub soare,
Inimă, inima mare!

Cei duşi din satul meu

Mă-ntorc, din când în când, în satul meu,
Să văd ce face casa părintească,
E satul bunecuvântat de Dumnezeu
Şi de puterea lui cerească!

Eu încă întâlnesc oameni din sat,
Care mi-au însoţit copilăria,
Sunt oameni ce nu m-au uitat;
Sunt mândri că-s de-al lor, din Crevedia!

Dar, vai, sunt oameni mult mai mulţi,
Pe care-i ştiu, i-am respectat,
Eu parcă-i văd la câmp, desculţi;
De mult au dispărut din sat!

Mai trage clopotul câteodată,
Eu stau şi-ascult şi cad pe gânduri,
Ce om a fost! Răpus deodată…;
Se-ntâmplă-n foarte multe rânduri!

Mă rog pentru cei duşi din satul meu,
În ceruri, sus, în spaţiu ireal,
Căci satul meu de altădată,
El s-a mutat la cimitir, în deal!

Chiar şi părinţii mei s-au dus,
Ne-am despărţit pe rând, cu greu,
Căci multe zile i-am tot plâns;
M-aşteaptă să mă duc şi eu!

Odă durerii mele (După: Mihail Eminescu)

Nu speram s-ajung a nu iubi cândva,
Credeam că-s veşnic tănăr, că pot aşa ceva,
Visam şi chiar credeam în soarta mea;
S-ajung chiar cineva!

Dar s-a-ntâmplat să îmi ajungi în faţă,
Şi-n inimă simţii un atentat la viaţă.
Simţii durerea şi moartea cum mă-nhaţă;
Mi s-a rupt o aţă!

În inimă şi-n suflet durerea s-a postat,
Un foc lăuntric, atunci, m-a-nveninat,
La viaţa mea, păream ameninţat;
Dar eu am rezistat!

De doctori ajutat, trimişi de Dumnezeu,
Mi-am revenit curând, momentul a fost greu.
Putea fi mult mai rău, am înţeles şi eu;
Voi mulţumi mereu!

Lăsa-voi totu-n urmă, recentul meu trecut,
Uita-voi, deci, şi chinul şi locul cel durut.
Revin iarăşi la viaţă, la tot ce eu am vrut;
O iau de la-nceput!

Doina Bârcă