Creatii literare – AURA UNGUREANU

AURA UNGUREANU

Este membră a Ligii Scriitorilor din România. În ianuarie 2014, a primit Diploma de Excelență pentru activitate scriitoricească din partea Editurii Inspirescu, din Satu Mare, și Premiul de Excelență „Eminescu la Oravița” din partea Teatrului vechi din Oravița pentru promovarea culturii autentice la Revista „Don Quijote”.
Volume de autor: Clepsidra roz (poeme, 2016), Interviu cu un reporter închipuit (proză scurtă, 2016). De asemenea, este prezentă în mai multe antologii.

CLIPA
Răbdare-n viață de-ai să ai
Cu siguranță ai să dai
Peste grăunțul fericirii,
Ce este rod al împlinirii.

O clipă doar să știi s-alegi
E lesne atunci să culegi
Sămânța vieții care-n mijloc
Ține grăunțul fericirii-n loc.

Dar dacă o clipă ți-a scăpat
S-o prinzi la loc, tu niciodat’
N-ai să mai poți, oricât ai vrea
Să te-ntâlnești din nou cu ea.

Sunt prea puțini ce reușesc,
Sau alții, care doar privesc
Neîndrăznind să se avânte
Să lupte cu acest grăunte.

Mulțimea este a celor care
Se luptă fără încetare,
Neizbutind nicicând să poată
Să prindă bobul doar o dată.

Puținul ce a izbutit să reușească
Acela a aflat cum să cojească
Sămânța, pân-n la miez, ca să ajungă,
Dar calea lor a fost destul de lungă.
 

BUNICA, PAȘTELE ȘI SF. MARIE

Amintirile ce sunt de fapt, un depozit în care ai înghesuit trăiri?! Un loc de întâlnire a sufletului tău cu tine? Pot să fie şi un gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viaţă? Sau poate o veşnică alergătură prin cele patru cămăruţe ale omului, cred că inima este vinovată de neastâmpărul amintirilor! De ce se înghesuie una peste alta? Se calcă în picioare, parcă cele neplăcute sunt mai zorite să iasă la iveală, te străduieşti să le sufoci, ştii că îţi fac rău, dar ele, nu şi nu, alunecă, dor chiar şi atunci când crezi că nimic nu te mai atinge, însă sunt amintirile tale, niciodată nu le poti arunca…
Atunci când vă povestesc, dintr-o cămăruţă a sufletului am scos o amintire dragă, toţi ai casei începeau întâi cu marea curăţenie în vederea sărbătorilor de primăvară. Totul era scos în curte, până şi paturile, exista o paletă care se numea bătător, şi, Doamne, în tot cartierul, zile în şir auzeai acelaşi zgomot pac, pac, plici, pac, nimic nu era uitat, covoare, preșuri, orice cârpişoară! Geamurile nici ele nu erau iertate şi nimic nu mă amuza mai mult decât scârţâitul hârtiei de ziar frecată de luciul geamului şi pe mama apropiindu-se, sau îndepărtându-se de geam, cu ochi critic, din când în când aburind cu răsuflarea ei, acolo unde gândea că nu este foarte bine.
Mă întreb, oare spălatul geamurilor se moşteneşte, sigur, altfel, de ce veşnic am dorinţa să spăl geamurile, noroc de soluţiile moderne, eh… alte vremi!
Atunci ştiam, toţi cei patru copii, că a doua zi mama va merge cu noi pe Calea Victoriei, după pantofiori, rochițe cu volănaşe, ciorăpei cu ciucurași, iar noi, fetele, ne doream câte o pălărioară, care în cel mai scurt timp ajungea mingea fratelui nostru. Eram toţi împreună, eram fericiţi, venea PAŞTELE!
Bunica, pentru prima dată, mi-a desluşit taina degetelor adunate încât să ştiu cum se face semnul crucii, pernuţa pe care mi-o punea sub genuchi, zicând: „aşează-te, esti prea slăbuţă, şi apoi spune, ce lucruri rele ai făcut azi?”. Nu minţeam niciodată, mai sus pe un piedestal, care avea un blat din marmoră albă, deasupra trona o oglindă ovală imensă cu o ramă parcă din dantelă, era o ilustrată cu o doamnă frumoasă care mă privea fix pe mine, avea ochii blânzi, trişti, parcă stătea să plângă de fiecare dată şi totuşi, nu ştiu de ce mi-era tare frică de ea. Bunica zicea: „nu-ţi fie frică, este Maica Domnului, icoana Maicii Domnului, dacă eşti cuminte nu-ți face nimic!”. Nici azi, nu prea am curaj să spun neadevăruri, Doamna aceea, Maica Domnului, ochii Maicii Domnului cu siguranţă m-ar dojeni.
Nu-mi amintesc, copil fiind, dacă avem Sărbătoriţi în familie de Sfânta Marie, şi totuşi Bunica era în zor mare, ca de altfel tot timpul cât a trăit, primul lucru erau perdelele, Doamne cât chin, erau croşetate din aţă de mătase.
Bunica zice: „aţă pescărească, n-are moarte!” La poale erau trei rânduri de ciucuri, pe care avem obligaţia să-i pieptăn, se încurcau des, dar mirosea atât de frumos, erau spălate cu săpun de casă pe care bunica îl ţinea special într-un săculeţ în care uscase trandafiri, nu exista balsam ca acum, doamnele meştereau singure diverse lucruri.
Ultimul lucru pe care îl făcea era o bucată de pânză albă căreia bunica în zicea „peretar”. Era cusut de ea, în urma acului, tivit cu aţă roşie, într-un colţ era desenat şi cusut un ceaun chiar aburind, o ceaşcă, o farfurioară, iar pe mijlocul peretarului scria „Bucătăria cât de mică trebuie ţinută curăţică”.
Era apretată, călcată, puteai să te tai în bucata aceea de pânză care trona deasupra mașinii de gătit. Zicea: Gata, am terminat de rânduit, mâine este mare sărbătoare – Adormirea Maicii Domnului! Dimineaţa următoare ne lua cu ea la cimitir, zicea „trebuie să cinstim memoria ei, doar este Maica Domnului”. Într-o cutie de conservă pe care de jur împrejur înfăşurase nişte sârmă, făcând un mâner închipuit, punea tămâie, potrivea focul, sufla uşor, mirosul şi fuiorul de fum, pe care şi azi le simt în suflet, se împrăştia pe tot locul, bunica bolborosea, parcă doar pentru ea anume vorbe pe care, copil fiind, nu le înţelegeam sensul, azi da.
Bunica era o femeie frumoasă, mândră tare, când mergea la cimitir se îmbrăca în cele mai frumoase veşminte, mă distram privindu-o, îşi pudra uşor nasul într-o oglinjoară care pe spate avea un goblen, nu exista, la zile mari, să nu-şi etaleze broșa, o camee, purta pe braţ, de fiecare dată, un coş cu cele trebuincioase şi, desigur, ciorchini mari de struguri şi prune pe care le împărţea tuturor, zicea: aşa este tradiţia!
Bunico, ai adormit şi tu de mult, liniştită, citeai o carte, „Portretul lui Dorian Gray”, uneori o răsfoiesc şi lacrimile curg…