Independența Română – Independența prin cultură Revista INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ incearcă să renască plăcerea şi iubirea pentru cultura neamului românesc.
CONSTANTIN KAPITZA
S-a născut la 30 martie 1952, în Bucureşti. Este absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, de profesie economist. De asemenea, este şi membru al Uniunii Scriitorilor. A publicat o mulţime de volume de versuri şi epigrame, dintre care amintim: „Anaconda în paradis” (2006), „Fărâme politice” (2008), „Cafeneaua de nisip” (2009), „Călători fără hartă” (2010), „Străin lângă vise” (2011), „Epistole dilibauiste” (2012), „Când erau sălbatici caii” (2013), „Fericire călătoare” (2014), „Norocul, câinele şi apăsarea” (2015), „Ştiri” (2015).
„Ştirile lui Constantin Kapitza vin din multe locuri, ale timpului şi existenţei, fiind consemnate cu acurateţe în poeme scurte, cu tăietură tradiţională. Este de semnalat curiozitatea poetului care se doreşte aproape de lucruri şi întâmplări: Vederea să-mi fie clară / să văd ce trebuie văzut / şi ce mai pluteşte peste lume”, apreciază criticul literar Dan Cristea.
Sunt în propriul meu corp, ostatic,
ascuns în camera vieţii,
privesc pereţii, albul lactic,
se risipeşte taina ceţii.
Dau de pereţi cu moartea,
ca o minge sare de ziduri,
viaţa-i deschisă precum cartea
citind-o, m-am trezit cu riduri.
Nu mai am acum ce să fac,
camera e închisă, tac.
EMINESCIANĂ
Azi, să ieşim din casă,
să-l cerşim pe Eminescu,
căci anii au fugit cu el,
şi nu mai ştim de alinare,
nu mai ştim cum suntem.
Trăim cu respiraţii-n spaime,
tot trişti, mai trişti, nebucurii
ne tremură-n trupuri, suflete.
Ieşiţi din iarnă, luaţi şi copiii
să vadă o minune,
căci vara nu-i departe
şi toamna bate din picioare.
Ieşiţi din casă, să respiraţi
şi să-l aflaţi pe talazul mării,
văzute şi nevăzute, fiinţă a fiinţelor
în lucru devenit Luceafăr.
Ieşiţi, veşnicul ni se arată, să-l purtăm
fiecare,
urmaşilor să-l urmeze,
în ei va străluci Luceafărul.
ZIUĂ
Nopţile sunt lungi în ceaţă,
Ziua s-a ascuns de greaţă,
Nici nu vine nici nu strigă,
Doarme întinsă într-o cotigă.
Se trezeşte doar la soare,
De o spaimă şi tresare,
Face semne, se transformă,
Se îmbracă-n uniformă,
De-nceput, de la creaţie,
Printre stele-i satisfacţie,
Şi de-acum ne răsplăteşte,
Iar în lume ne pofteşte
Să amuţim în necuvânt
Când privim spre cerul sfânt.
PRUNCUL
De la naşterea pruncului,
în tăcerea din sine
şi până la momentul
„restul e tăcere”, poetul merge
cu paşi geometrici, prin antici,
elisabetani, modernişti,
se opreşte barbilian între spații,
pleacă, neuitând că uitarea
nu există fără tăcere.
COPII DIN STELE
Aveam o stea aleasă,
Demult, ca o mireasă,
Văzută cu ochii plânşi
De copii cu paşii strânşi.
Părea jucărie prinsă
Într-un joc, flacără-ntinsă,
Când o aruncam din mâini
Pâlpâia, speria şi câini.
O prindeam, lumina blândă,
Nu-i ardea, fugea pe undă
Spre copii născuţi în stele
Ce rămân în gând cu ele.
Domol am ghicit drumul
şi l-am călcat mereu obosindu-l,
mă ruga să mă opresc,
să-l las să mai respire,
să se spele pe ochi, nu mai vedea călătorii.
M-am rezemat de ziduri, pulsa,
i se umflau urmele de paşi călcaţi,
cândva se numea calea victorioasă
şi adăpostise suflete, nervi
şi multă apăsare.
Îmbătrânise odată cu alţii,
ar fi vrut să se rupă-n artere,
să țâşnească sângele,
şi tu, omule, nu-l laşi,
nu-l laşi, nu-l laşi.
SENSIBILUL PĂMÂNT
Substanţa mi se dezvăluise,
eram parte din ea, iar intuiţia
mă căuta printre oameni,
apoi logica să le deturneze
pe amândouă, nimicitoare,
ca o constelaţie, privită, ce te cheamă,
vrei să zbori, dar stelele îi dănţuiesc
şi n-o poţi crede, înstrăinarea noastră
rămâne nemişcată, pământul
îmi face semn, e locul ce-l ocup.
Aşa, îl apăs mai departe,
contemplu în jos, îmi hotărâse
singur iubirea, sensibilul pământ,
surpat rămâne pentru fiecare.
SE NASC
Se nasc oameni, trăiesc
traiectorii ciudate,
apoi, senin, zâmbesc,
bucurii vechi, uitate.
Şi nu e vina lor,
căci dincolo de ei
se duc, privesc şi mor,
peste mormânt doar miei.
Şi multă iarbă verde,
un pas nu se mai vede.
LUMINĂ ŞI ÎNTUNERIC
Priveam uşa din lumină
şi aşteptam, înc-o noapte tristă,
dar nicio rază de întuneric
n-a pătruns prin lumină vreodată,
de ce, te-ntrebam, de ce?
Priveam degeaba fereastra uitării,
amintirile erau pline de lumină,
nu pot să sar dincolo de întuneric,
mă desparte un fir de aţă-lumină.
Într-o noapte simplă,
eu n-o să mai exist pentru tine
şi n-o să ştim dacă-am trăit
mai mult în lumină sau întuneric.
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro