CREAȚII LITERARE: Cristina Crețu

S-a născut în data de 28 noiembrie 1968, în satul Târnava, comuna Botoroaga, din udeţul Teleorman.
A absolvit Facultatea de ziaristică, Universitatea Hyperion. Este licenţiată în ziaristică, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti (1998).

Ca și volume publicate amintim:
Iarna dintre noi, Editura Liric graph, 2016 (poezii) ; Temple de trei zile, Editura Astralis, 2017 (proză
scurtă); O carte pentru primăvara mea, Editura Eikon, 2017 (memorii) ;Un loc din câmpie, Editura Astralis, 2018 (proză scurtă). A publicat poezie şi proză în revistele Radiometafora, Seattle, U.S.A, Cronograf, Literatura de azi (revistă online, sub egida Uniunii Scriitorilor din România), Confluenţe literare, eCreator, Contraste culturale, Parnas XXI, LOGOS şi AGAPE, Convorbiri literar-artistice, Caligraf, Ante Portas etc.

De asemernea a mai publicat poezie şi proză în antologii din ţară şi străinătate.

DOINA BÂRCĂ

PATIMA: PORTRET DIN TREI LINII
Discuție, seara, în cârciuma din sat:
– Știi cum se fură caii, nepoate? Îți spun eu: cu vecinii, zicea un bătrân de vreo șaptezeci de ani, dacă nu mai mult. Vorbele îi ieșeau printre dinți zbuciumate, ca apele tulburi.
Tânărul de lângă el tăcea. Vasile Spânu nu era omul care să fie contrazis. Când vorbea despre cai, i se aprindeau tăciuni în ochi și căpătau luciri necurate. Vorbele lui, zise cu patimă, te speriau de-a dreptul.
Casa lui era la șosea, curtea, plină de gâște, iar pe peretele șopronului se vedea un ham răsucit, ca o mână neagră. Căruță, pomi, vie, fântână. Casă de om.
Ce spunea un bătrân din Botoroaga, peste ani:
– Om rău, taică, și ascuns. A furat de mic în banda lui Piteșteanu. Dacă s-a auzit de el până la Constanța! Odată, pe timpul războiului, a furat doi cai la noi, în Botoroaga, ai lui Radu Bălașa. Avea omul ăsta doi câini răi, mamămamă, să nu te apropii. Te rupeau. Câinii, legați chiar lângă ușa grajdului. Într-o dimineață, ce să vadă Radu, și-a găsit câinii țepeni și caii nicăieri. Pământul îl avea în partea asta, spre Vâlceni. Ce să facă? Toată vara s-a dus cu muierea și copiii cu sapele la spinare șapte kilometri pe jos. Unora li se făcea milă și-i mai luau în căruță. S-au chinuit mult fără cai, vai de suflețelul lor! Acu’ Radu bănuia că i-a furat Vasile, dar a vrut să fie sigur sută-n mie. S-a dus la unul de punea cuțitul. A făcut ăla un descântec , așa și pe dincolo, și când a zis numele lui Vasile, după bănuiala lui Radu, o dată s-a înfipt cuțitul în ușă. Singur. Fără să pună cineva mâna pe el. ,,Vrei să mai zic o dată și să-l omor?”, a întrebat ăla cu descântecul.,,Nu, a zis Radu, am vrut să știu sigur, lasă-l în plata Domnului.” N-a fost prins niciodată, era vorba că are iarba fiarelor, aia de umblă ariciul cu ea în gură, iar hoții o poartă la brâu. Om ascuns, taică, om ascuns, dar acum a scăpat de toate bănuielile, a mai zis bătrânul.

* În cimitir, pe o cruce mică de marmură, într-o fotografie, Vasile Spânu. Lângă el, un cal negru-corb zici că te privește.

WARSZAWA
Visa frumos. Se întorsese de pe o parte pe alta, căutându-și un loc mai bun, ca vănătorul când ochește vânatul din bătaia puștii. O femeie tânără, cu o eșarfă albă la gât, aflată într-un automobil, a oprit când ajunsese în dreptul lui, s-a aplecat spre geamul deschis, să îl vadă mai bine, și-a țuguiat buzele roșii și l-a strigat pe nume: ,,Vergil!’’ Avea o voce cristalină, parcă era vocea unui duh bun, care avea să-i îndeplinească o dorință. El, cu un maldăr de mături la spinare, se îndrepta către piață. Cât era ziulica de mare, acolo avea să stătea, la umbră, cu ochii după mușterii. Îl cunoșteau piețarii și cârciumarii, unde intra să bea una mică, să reziste în tot zăduful. Toată viața strânsese ban pe ban să-și cumpere un automobil, cum scoseseră polonezii după război, asta era dorința lui, ce mândru ar fi fost în sat, să fi stat el țeapăn și să fi privit lumea cu gura căscată în norii de praf din urma lui, dar banii, cum îi strângea, se risipeau, erau ajutoarele, țiganii, pe care-i ținea toată iarna să-i facă măturile, e drept că nu-i plătea prea mult, un leu bucata și un leu șaptezeci și cinci de bani cusutul cu trei linii orizontale și finisatul. Asta era tot. Dar mâncarea, dar lemnele de foc și cărbunii? Nu erau bani? Între loturile de pământ, la hotar, lumea punea mături. Creșteau înalte și drepte, sfredelind aerul. Vergil nu punea porumb, ci mături, din care obținea telul.
– Und’ te duci, Vergil?
– După scule.
Toată ziua pe drumuri, după scule. Îi trebuiau ațe în culori vii, roșii, albastre, verzi, să atragă cuconetul, să le ia ochii. Vindea măturile cu cinsprezece-douăzeci de lei bucata, dar cheltuia: trenul până la Giurgiu, biletul înapoi, berile, micii, mai se cinstea cu un prieten, că-și făcuse mulți, era un om cunoscut. Nevastă-sa, o femeie scundă și ageră, învârtea în mână toată gospodăria. Avea cai, porci și orătănii. Grădină mare. Oricât ar fi strâns, nu-i ajungeau banii pentru automobil, totul rămânea un vis al lui, dar uite că acum apăruse de nicăieri, direct lângă el, frumusețea aia de femeie, de aceea încetinise, să-i spună că i-a adus automobilul și că tot zbuciumul lui se sfârșise. O toropeală dulce îi cotropise trupul, maldărul de mături atârna greu și aproape că îl trăgea spre pământ, a lăsat măturile ușor jos, lângă un gard de fier, și-a luat pălăria în mână, a scos o batistă din buzunar și și-a șters mâna dreaptă, să nu-i atingă mâna femeii cu palma nădușită. Când, în sfârșit, a îndrăznit să întindă mâna, ea l-a tras brusc spre ea, în automobil. Se uita spre locul liber și nu îi venea să creadă, era gata să se așeze, dar, de emoție, a strigat cât a putut:
– Warszawa!
– Cine e aia? l-a întrebat soția, care tocmai intrase să-l trezească.
– Nu e nimeni, tu ești.
Din ziua aia, așa i-a zis nevestei, Warszawa. Era mândru că nimeni nu avea în sat o nevastă cu un nume atât de prețios. Dar ce știau vecinii, amărâții, că ei nu mergeau la oraș și nu văzuseră mașini Warszawa, având capota curbată, ca o coamă de cal cu aripi, gata să zboare. Ce știau ei, erau săraci cu toții.