Creatii literare – GIM LAURIAN

SONETUL IUBIRII
Catifelându-și fruntea, Apollo cel vestit
Sare din lumea lui cu lira în spinare,
Precum ostașul ține în baionetă un soare,
Ce-așează al nostru har să dea de-un infinit.

Serenitatea-i fu adolescenţa, care,
Aprinsă de dreptate, ea arde-ntr-un pomet,
Cealaltă jumătate îl doare pe poet,
Născându-te din ce în ce mai mare

Înveșmântate imnuri și ode triumfale
Sunt lacrimi adunate în pocale;

În rest poetul petală e, tumult.
Dar vezi, sonetul vrea să-ți spună
Nu „Leka noșt!”, ci „Noapte bună!”
Esențele iubirii… Chiar mai mult!

DE DOR DE ÎNGERI
De dor de îngeri spre raiul ne-mpietrit
Domnesc peste corole, peste primăvară
Și mă privesc în tarabosteși către țară;
Măr de icoană cu trupul spovedit.

Sunt fericit ca Domnul osândit
Ori ca poetul care scrie-ntâia oară
Dumnezeiescul vers, ce te-nfioară,
Reprezentând neantul netopit.

Hristoși de bici, de cer și de abis,
Noi toți țintim să fim acolo,
Căci este scris: Există-un Paradis!

Chiar Dumnezeu, El Însuși e-o dovadă:
Punând în mână raze lui Apollo,
Când îngerii-și rup aripa-n zăpadă.

L-AM RĂSTIGNIT, BĂTUT ÎN CUIE
L-am răstignit, bătut în cuie,
Surpând imperiul din marele atom,
Ca să se simtă cerurile-n om
Cu chipul de netrebnică statuie.

Dar El e crucea care suie
Neantul sub povara mântuirii,
Ce-aprinde din călău mortul iubirii,
Duhovnicit de imnul-ce învie.

Și îngerii au spus într-o ninsoare:
„El n-are timp, ci aripi la picioare!”
Și-au scormonit în mine un Iisus,
Poetul peste iarbă și rubine,
Iubirea dintr-o muză și o pâine,
Care curgea tot mai adânc în sus.