CREAȚII LITERARE – HORIA CRIOS

S-a născut la data de 18 ianuarie 1951, în Bucureşti. A debutat editorial în 2012, cu o primă formă a volumului „Bezmetic prin timp” (proză scurtă), Editura Paco, Bucureşti. După 2012 publică texte în diferite reviste: Amurg Sentimental, Antim ş.a.

În prezent, lucrează la finalizarea volumului doi „Bezmetic prin timp”; completează şi restructurează volumul unu. Lucrează la terminarea volumului 3 şi a unei cărţi de poveşti pentru copii.

În 2018 a apărut în volumul colectiv de proză scurtă „Amprente pe cerul înstelat”, coordonator Camelia Pantazi Tudor.

În aprilie 2019 apar volumele 1 şi 2 de proză „Bezmetic prin timp”, excelent primite de critică.

BEZMETIC PRIN TIMP

Dimensiunile copilăriei, luminos altorelief al memoriei, se ridică triumfătoare de la grumajii ca ilor pe care stăteam aplecat în vremea când străbăteam în galop câmpia, călărind pe deșelate. Apoi ceață… o ceață roșie. Văd prin irișii unui cal împușcat Drumul Fânului de lângă Movila Dropiilor și lacrimile mă inundă. Râvnesc la urma piciorului desculț lăsată pe iarbă în roua dimineții, la mirosul de pământ reavăn, la nesfârșitul Bărăganului, la casa noastră de lângă apa Dunării; toate înghițite de rapacitatea unui timp al cotelor aberante, al bătăilor crunte, al urii și al crucilor tot mai des apărute în cimitirul de pe coastă… Pe ecranul minții îmi apare bunicul: avea colții otrăviți ai șarpelui durerii adânc împlântați în ultimul său gând: “Ce se va alege de viața voastră?”. Străbunii își plâng, în somnul lor etern, o imposibilă efracție. Copil fiind, am surprins, prin ceața roșie, mocnirea întunecată din ochii oamenilor și urmările acesteia: estomparea unui vitraliu – satul de odinioară. De câte ori am strigat cerului: “Adjuva me!”, ecoul glasului meu a căzut pe pământ sub formă de indiferență. Perfectul simplu de atunci a rămas doar un ciob colorat de sticlă, revărsându-și strălucirea din praful drumului spre nicăieri. Sau, poate… ciobul este plânsul picat din ochii unui mânz sfâșiat de lupi?!

ÎMI DESPRIND AMINTIRILE

Îmi desprind amintirile, sfinte icoane agățate în templul sufletului, și le clătesc în apa repede a timpului, ca să se șteargă de pe ele pulberea uitării. Le mângâi cu buzele, cu obrazul… și văd aievea cum de sub umbrele lor reînvie chipuri, fapte și întâmplări din vremuri depărtate. Ele sunt mângâierea mea și le păstrez ca pe ochii din cap. ce m-aș face fără ele? Ce voi ajunge când nu le voi mai avea? Nimic altceva decât o biată casă pustie, bătută de vânturi, bântuită de stafii, adăpost de ciori și huhurezi…

HANUL DE LA DUZII DUMITRANEI

Paşii mă purtau singuri în afara satului, acolo unde tânjeam să-mi găsesc o mică parte din anii copilăriei. Nu exista loc pe unde picioarele mele desculţe să nu fi călcat. Nu există col ţ de pădure pe unde să nu fi fost. Şi, închipuiţi-vă: toate m-au cunoscut, toate m-au chemat, pe toate le-am auzit, la toate le-am răspuns. Vântul apleca vârfurile semeţe ale salcâmilor, mai-mai să le rupă. Vedeam forţele dezlănţuite ale Naturii cum îşi aleargă, într-un galop nebun, telegarii. Şuierul furtunii, zgomotul crengilor rupte şi al picăturilor de ploaie îmi dau senzaţia că ascult un marş funebru interpretat de mulţimea frunzelor ce joacă-n aer. Valuri de nori negri prăvălesc asupra pământului fulgere şi tunete ca pe nişte furii ale zeilor. Seara, târziu, m-am întors la Baba Leca, vărul meu, cu imaginea ruinelor unui han vechi stăruindu-mi în minte…

E mult de-atunci. Satul care astăzi se află înspre miază –noapte, la răscrucea drumurilor spre Târgovişte şi spre Zimnicea, se risipea în Silişte, lângă apa Milcovăţ; porţiunea dinspre cătun se chema Olaru. Drumul care ducea spre Zimnicea ocolea pe la Puţul Costii, urca în sat, apoi, pe un podeţ din lemn, se abătea prin faţa hanului de la Duzii Dumitranei şi se pierdea în păduri, către Buzulina şi apa Glavaciocului. Hanul era în câmp, mult departe de casele oamenilor, lângă marginea râuşorului îngust vara, dezlănţuit şi plin de verdeaţă primăvara şi toamna. Ploile îi împingeau apele până în marginea drumului, dar avea grijă să nu treacă prispa ce şi-o făcuse, ori să intre la han. Acolo el nu avea ce căuta. Doar apele sale tăcute, negre, pline de lintiţă şi şovar, stăteau martore tăcute tuturor întâmplărilor ce se petreceau aici. La han lumea venea şi pleca. Se opreau căruţe cu coviltir, trase de boi mici, slăbănogi, pricăjiţi ca şi rumânii ce-i mânau. Aceştia, necăjiţii împinşi de groaza colectivizării, mergeau cu grâul şi porumbul tocmai la Giurgiu ori la Bucureşti. Zdrobiţi de oboseala drumului greu şi lung, oamenii şi dobitoacele se odihneau sub duzi. O mână de coceni uscaţi azvârliţi boulenilor şi o pâine amară şi neagră ca pământul, făcută din secară şi neghină, ostoia foamea iar apa stingea setea. Aceştia nu stăteau mult. Zăboveau mai mult negustorii care veneau în trapul cailor, opreau scurt, intrau în han, loveau cu coada biciului în masă şi cereau o jumătate de vin. Slugile stăteau la căruţe. După ce termina, stăpânul înhăţa un pahar între cleştii degetelor şi mergea la ei, îndemnându-i să bea şi să se pregătească de plecare. Umbrele flăcărilor ne luminau chipurile…Doamne, am plecat flăcăoandru şi m-am întors bătrân. Am venit acolo unde mi-au murit visele, unde o parte dintre strămoşii mei au descălecat prima oară, au aprins focuri şi au ars vatra satului. Furat de gânduri nici n-am observat că Baba Leca depăna povestea copilăriei mele, până astă seară nimănui ştiută…