Creatii literare – IOANA ILEANA ȘTEȚCO

IOANA ILEANA ȘTEȚCO

E o ființă măiastră. La fel și poeta autentică din ea. Ca orice grație, răbdătoare. Căci și-a amânat debutul editorial cu secolii. Deși are 65 de ani; deși a luat Marele Premiu la debut, la un festival esențial, Labiș- Suceava 1974; deși are numai 4 cărți.
Căci a debutat editorial în 2010!
Mi se pare ceva mai tare ca whiskyul acela scoțian… „vechi, antic și acceptat” de lumea subțire: să-l pui la butoi și să te uiți la el timp de 25 de ani, ca să-l bei învechit. „Ce nervi au scoțienii ăia” zicea Ion Băieșu printr-un pesonaj, despre acest obicei scoțian… Să nu mai zici că unii, ca să-i dea noblețe… ca la slană, îl afumă cu mangan, adaug eu…Ciudat popor…
Ciudată poetă. Să aștepți o viață, 36 de ani, ca să debutezi e o mare ciudățenie. Care ascunde poate un roman profund. Sau, o banală toană… O știu ca poetă și ca persoană din 1974, de la Borșa, unde eram invitatul regretatului Ion Zubașcu. El mi-a prezentat-o. Și, apoi, din boema artistică de la Baia Mare. Era, poate, cea mai nonconformistă persoană feminină, pe care am cunoscut-o până atunci. Mai târziu, cam la un an, am descoperit un caz identic: marea actriță de azi Adriana Trandafir… Pe Ileana nu știai de unde s-o iei și unde să o situezi. Chiar și eu, bucureșteanul, reporterul de la Flacăra umblat prin lumea românească eram uluit de libertinajul ei creativ. Era paradoxal de „nebună” și de frumoasă în această nebunie. Era răsfățata coloniei de pictori din Baia Mare, în frunte cu genialul Mihai Olos, pe care, iată, nu l-a părăsit, căci cartea aceasta ultimă este magistral ilustrată cu grafica lui. Un Olos post-mortem.
Ioanei i se spunea, în glumă, dacă veți crede, „Emineasca”. Dezinvoltă. Dezinhibată. Temperamentală. Și, poezia ei era la fel. Tulburătoare. Amețitoare. Aromată ca o pălincă veche de gutui. Și…supărată. Mi-au rămas câteva versuri dintr-un poem de dragoste, în care se adresa iubitului cu un final splendid, inubliabil: „Coborând adânc în vreme//te-oi căuta și te-oi aprinde//mi-i face poartă și masă//te-oi iubi și-apoi te-oi vinde!”. Atât mai țineam minte din versurile poetei pe care nu am mai văzut-o de când am cunoscut-o, 1974… Așa că nu mică, nici mare, ci de-a dreptul sufocantă mi-a fost mirarea când am văzut o cronică la cartea de debut, acum 7 ani.Văd chiar că relaţia noastră se măsoară cu cel puțin, cincinalul…
Dură Ileana, precum piatra tutelară a Maramureșului, pe care o glorifică în capitolul Insomniile Pietrei, din cartea cu nume „Ai să dai seamă, Doamnă”.
O poetă care s-a recuperat singură, după o auto-eliminare discretă, având obrăznicia să-și amâne debutul ca pe o sentință de condamnare la viață.
La poezie. Căci, ea scrie chiar ca o damnată…

GEORGE STANCA