CREAȚII LITERARE – IUSTIN CRISTIAN OPREA

În vârstă de 51 de ani, inginer, absolvent al Facultății de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy” – SNSPA, Iustin Cristian Oprea a manifestat cu trecerea anilor o deschidere spre mânuirea cuvântului cu folos către aproapele său, către cercetarea rostului și menirii românului în acest frumos și binecuvântat plai cu deal și cu vale. Iustin Cristian Oprea este autor a două volume de versuri și proză „pentru toată suflarea”, intitulate „Din TAINELE frumosului” și „Din TAINELE voievozilor”, scrise într-o exprimare blândă, presărată cu arhaisme ale graiului originar al neamului românesc, care mângâie auzul și vindecă sufletul.

(DOINA BÂRCĂ)

VOIEVOZILOR DE ȚARĂ
Voievozilor de țară ce priviți acum din Cer
Vădiți calea spre Lumină, căci norodul e stingher!
Voievozilor de țară cu credință creștinească
Chemați astăzi la trezie toată Țara Românească!
Voievozilor de țară cu coroanele din stele
Fiți cu strălucirea voastră izbăvitorii de rele!
Voievozilor de țară căliți în mucenicie
Picurați toată suflarea din a voastră vrednicie,
Porunciți să bată clopot, buciumul să sune iară,
Să nu piară seva noastră, Voievozilor de țară!

FIUL DOAMNEI OLTEA

Grea luptă dete Vlad tâlharilor smintiți
Ce nu-i mai osebeai de oamenii cinstiți.
Pe unii mi-i prindea și îi ardea de vii,
Iar pe alții îi sălta în țepe cenușii.
Așa stâlpi hoția ce cuibărise-n țară
Și drumul cel mai dosnic din nou îl curățară.
Toți oamenii munceau căci mâna lotrilor
n-avea să mai atingă curând avutul lor.
Și-n nici doi ani de zile străinii ce veneau
Prin Țara Românească, nu o mai cunoșteau.
Dar, într-o zi, la curte, doi oaspeți mai de seamă,
Sosiră din Lehia. Erau un fiu ș-o mamă.
Doamna Maria Oltea, văduva lui Bogdan
Și fiul ei, în floare, ce se numea Ștefan.
Căci Bogdan, mișelește, din al Moldovei tron,
Fură scurtat de capă, de frate-său Aron.
Vodă, cu mare cinste, pre dânșii îi pofti,
Iar tânărul Ștefan purcese-a rosti:
„Rogu-te să m-ajuți cu oști Măria Ta,
Ca dreptu-mi legiuit să pot recâștiga.
Căci mult folos va fi și neamul se va strânge
Prin țările surori ce au același sânge.
Ființa ș-or păstra ș-or stăvili împreună
Dușmanii din trei părți ce vor să le repună!”
Vlas Țepeș, ce ședea în jilt, cu ascultare,
Se ridicară iute grăind în gura mare:
„Ăst frate moldovean, cu vorba-i dinainte,
Rostește gândul meu ce-mi umblă des în minte!
Să i se deie oaste, o mie și cinci sute
Și dreptul său de sânge să-și ieie prin virtute!”
Doamna Maria Oltea, la sprijinul primit,
Cu multă bucurie grăi abia șoptit:
„O Doamne, Țepeș Vodă, ești bun și săritor
Cu cei curați la cuget și gând către popor.
Amarnică și rece tu firea-ți poți schimba
Cu cei vicleni și răi ce ies în calea ta!”

ALEXANDRU CEL BUN
Într-o vreme de războaie și de multe năvăliri,
Când țara părea sfârșită de atâtea uneltiri,
Din mila lui Dumnezeu ș-al Valahiei stăpân,
Voievodul înțelept, însuși Mircea cel Bătrân,
Urcară-n tronul Moldovei Alexandru domnitor,
Dintr-un neam de Mușatini, ca cinstit ocrotitor.
Fire blândă, înțeleaptă, la vorbă meșteșugit,
Voievodul moldovean toată țara a-ntregit,
De la Cheremuș la Nistru, de la Milcov la Hotin
El pusese rânduială ca un drept și bun creștin.
Și cum se ține-ndreptarea cu rugă și cu credință,
Din Bizanțiu depărtat aduse după dorință
Pe Grigorie Țamblac, blând călugăr erudit
Care viața ortodoxă prea bine-a orânduit.
Domnitorul, cu nădejde în a țării îndreptare,
A rostit frumoase vorbe chiar în zi de sărbătoare:
„Io, Alexandru Vodă, al Moldovei domn creștin,
Din mila lui Dumnezeu și din harul său divin,
Numesc astăzi, cu cinstire, în al nostru creștin veac,
Al Bisericii prezviter pe părintele Țamblac
Și nădăjduiesc spre dânsul și a sa cuvioșie
Să primească spre cinstire a Neamțului stăreție”.
Căci Grigorie era către suflet orator
Și din seva-i de cultură ș-aplecare literară,
El sporea cu sârguință-nvățătura către țară.
Iară tot prin a sa grijă izbuti ca să rodească,
La Suceava în Cetate, frumoasa Scoală Domnească.
Așa grijea Voievodul, prin credință și prin slovă,
Țara ce-o avea ca zestre, pravoslavnica Moldovă!
Pe dușmani îi știa dânsul domoli cum se cuvine
Și cu spada cea tăioasă și cu vorbele creștine,
Căci râvnită-i era mândra și frumoasa bogăție
De coroana cea leșească ș-a Budei împărăție.
Trei decenii de tihnire fură bune pentru țară,
Căci în toate ale sale prin credință se-ntremară.
Iară astfel și norodul învăță să își cunoască
Rostul și menirea sa în vatra moldovenească.
Voievodul moldovean, cu al său chip luminos,
Oacheș, nalt, cu plete lungi și mustăți lăsate-n jos,
Cel dăruit pentru țară, precum cronicile spun,
De atuncea se chemară chiar Alexandru cel Bun.