Independența Română – Independența prin cultură Revista INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ incearcă să renască plăcerea şi iubirea pentru cultura neamului românesc.
MARIAN ILIE
S-a născut la 12 ianuarie 1950 în Gulianca, județul Brăila. Absolvent al Universității București – limba turcă în 1973. Cu un an înainte a avut loc debutul literar, în revista „Amfiteatru”.
Volume publicate: Dreaptă dragostea mea Mellactonia (2007), A doua Scrisoarea III (2010), Cântece din Prepeleac – Cronică pictată-n rime (2011), Lampa mea cu gânduri mov (2012), Chemările Necuprinsului (traducere din poetul turc Fazil Hüsnü Dağlarca, 2013), Cuvintele, oh, cuvintele (2015), Tristeți pontice – Dalgalarin Hüznü (2017).
În joaca asta parcă tot mai sumbră
Cu mult ‘nainte să fi fost să fiu
Mă conturam în flux liliachiu
În însăși frunza care-mi ține umbră
Și tot pe-atunci în mijloc de păduri
Împresurat de arșiță ori ploaie
În pacea-ntrețesută-n reci războaie
Eu îmi crestam pe-ntindere nervuri
Mă-ndestulam cu seva din pământ
Prefigurând păduri din seva-aceea
Ce hărăzea bărbatului femeia
Și preschimba foșnirea în cuvânt
Da, eu sunt frunza care umbră-mi ține
Și umbra frunzei mele însăși mi-s
Clădesc tăcut realitat-n vis
Și visul curge slobod peste mine
Reverberez la orice adiere
Cu foșnitor-frunzișul din păduri
Mă las captiv flămândei mele guri
Care-n cuvinte-nveșmântat mă cere
Trudesc tăcut la alte începuturi
Lăsând pădurii Facerea deplină
Și resorbind cuvinte din lumină
Mă-mbrac mereu în frunză și mă scutur
CÂNTEC ÎN GÂND CU CAI
Motto: Hei, caii, surii mei cai
Cum se făcu de plecară
Hei, cai, blânzii mei cai
Din lanuri de orz și secară
Hei, cai, fără tropotul lor
Alunecând sub potcoavă
Hei, cai, verde mohor
Lumea e parcă bolnavă
Aș ieși iar cu tata la coasă
Pe un clin nu departe de sat
Că mi-e dor de otava cea deasă
Și de câmpul ce nu m-a uitat
Tata însă se duse la Domnul
A luat lama coasei în cer
Unde-acum stă și-și deapănă somnul
Iar lama lucește stingher
Parc-o viață de om irosit-am
Să sar stânci să trec munte să zbor
Până-n iarba în care ursita-mi
Mă-nvelea în miros de mohor
Aș cosi iarba-aceea-nspicată
M-aș ascunde-n mirosu-i subtil
Și alături de bunul meu tată
M-aș face odată copil
DURERE DE DOR
Mă doare maică doru-n gând
Mă dor durerile de neam
Şi limba-n care gânguream
Când eram prunc mă doare când
Cuvintele nu-mi mai ajung
Singurătatea să-mi declin
Când cad cosiţi la rădăcini
Copacii neamului în crâng
Nu-i doru-acela bărbătesc
De coapsa vreunei femei
E-un nor galactic de scântei
Sub care mă adeveresc
Pulsar de iască precum mi-s
Rătăcitor prin spaţiul viu
În care ard şi simt şi scriu
Degravitându-mă în scris
Adulmecată de amnar
Ce mă izbeste şi tresar
De mă risip şi mă regrup
Pe limba verde-a bobului
De pe întinsele tarlale
Ale credinţei dumitale
Sub muntele pe care-l sui
Rostind cuvinte ca tămada
Îmi curm durerile cu ea
Din ce tot beau tot aş mai bea
Să uit tot ce va să se vadă
Mi-e-un dor placat cu praf stelar
Întru cuvânt să mă-nfirip
Că-s risipit şi nu e chip
Să înfrunzesc într-un stejar
Mi-e dor cum înfloresc salcâmi
Să mă cocoț pe curcubeu
Să-i țin ison Lui Dumnezeu
La noua-i Facere de lumi
COPACII
Copacii strigă din frunze
durerea pământului – toată,
arsura din raza de soare şi
cea dintru lava adâncului
strigăte sunt de copaci
Sufletul meu e pământul
gândul meu e întinderea cerului
cum să exprimi în cuvintele
cele molatece pline de baterea
golului lor tânguirea pământului
arşiţa dinlăuntrului tău
năvălind dimineaţa când roua
aşterne pe frunze doritul răsfăţ
cum altfel decât căutându-te
prin stelele cerului
Și totuși există candori
înlăuntrul de noi – priveliști
învelite în fraze mustind
adevărul rostit prin tăcerea
aceea adâncă a cerului gurii
CRUCIFICARE
Sunt cel ce tot învăţ să fiu
Târât pe valuri de vechi zbaturi
Sunt numai ce citesc și scriu
Şi ce trăiesc de nu mă satur
Sunt umbra Zeului Eon
Ce se-mpământeni în mine
Rod de ruxandră şi ion
Înfrunzăriţi de endorfine
Şi tot eu sunt când mă preschimb
Într-un zemos altcineva
Când mă învăluie-acel nimb
Vălătucit din carnea ta
Ah, carnea trupului ce-l duci
Spre proaspată crucificare
Pe simturile mele – cruci
Unde te pleci a închinare
Şi, vai, cum prind a rezona
Din fibră-mi împânzind octava
Acoperit de carnea ta
Țintuită ce reînvia-va
Cum să mă satur spune tu
Trăind asemenea poveste
Când trupul tău cel care fu
Îl cântă fibra mea – și este
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro