Creatii literare – MIHAI MILTIADE NENOIU

MIHAI MILTIADE NENOIU
– Un mare poet, ignorat –

Ce este el? Fagotist de geniu, de talie mondială. Era, că nu mai cântă.. Profesor universitar pe instrument. Președintele UNIMIR, breasla instrumentiștilor și vocaliștilor… Nu mai e, a predat mandatul… Și ce vină are el că Domnul i-a dat har, peste toate cele muzicale, și la poezie. Și ce har! Format ca poet la începuturile poeziei adevărate. Când s-a eliberat ea, vremelnic, de chingile ideologice ale luptei de clasă, ale heirupismului și revoluționarismului proletar, al proletcultismului, lozicărăii cumplite și aculturale… A încercărilor de desțelenire a poeziei anunțate de Labiș. A domniei unor Dan Deșliu, Nina Cassian, Maria Banuș, Marcel Breslașu, și câți or mai fi fost în soborul cu toată preoțimea duhnind a tămâie comunistă.
Nenoiu se întâlnea cu lumea bună a poeziei din anii ‘60 la el acasă, pe str. Brutus 3, azi demolată. Constanța Buzea, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Gheorghe Astaloș, Vasile Vlad, Mircea Ciobanu… Ce cremă, ce grei ai epocii! Fagotul însă i-a mâncat, dar și bucurat zilele. El a fost imaginea lui, cea care i-a „mâncat-o”, cum spuneam, pe aceea de Poet. Poezia i-a amărât zilele, căci i-a fost interzisă. A ratat intrarea, ultrameritată, în Pantheon. Ghinion. Căci a mai ratat și o fugă la Viena. Secu l-a prins chiar acolo încercând să se adăpostească la un mare instrumentist român. S-a întors acasă strâns de arcan. A supraviețuit. Încă așa de bine, încât în 31 august a atins 80 de ani.
A scris în orb. După Revoluţie, chiar dacă a mai publicat poezie, cine l-a mai luat în seamă? Ca poet, dacă nu ești blindat cu șuturi grele în dosul talentului, nu exiști. Trebuie să fii… să ești… să cărtărești din greu..
Prieten de ani de zile, prin amicul Gheorghe Zamfir, l-am descoperit recent ca poet. Era să sucomb. În faţa unui mare poet. Se vede în acest florilegiu ales de mine, se străvede, zic, travaliul acela colectiv. Mini-influențele de grup. Emulația. De pildă, fără nicio tendință de a insinua ceva, poemul „Ipostaze” îmi amintește atmosfera păunesciană din „Un om pe niște scări”, ritmul, cadența, respiraţia, transpirația… Doamne, cum se completau, cum se îngemănau. O singură experiență scurtă am avut și eu așa cu Dan David, dispărut din ‘90…
Nenoiu aici e neo-minulescian, eminescian, dincolo e ludic, poezia lui, ca și la Păunescu, seamănă cu toată marea poezie românească, în spirit și-n exprimare. Nenoiu e un poet de mare și rafinată calitate. „Lorelai” e o bijuterie.
Și o capodoperă…
Aviz criticilor și istoricilor literari.
Nu ai, domnule, cum să-l ignori pe excelentul, autenticul, fagottissimo…
Mihai Miltiade Nenoiu! Ca Poet!

GEORGE STANCA