Independența Română – Independența prin cultură Revista INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ incearcă să renască plăcerea şi iubirea pentru cultura neamului românesc.
PAULA ISAC
“Când efemerul se destramă”
Data care mi-a fost aleasă să vin pe lumea asta, a fost o zi de marți, 5 martie, anul 1946, în al doilea decan din zodia Pești, în Cetatea lui Bucur, și de atunci ghemul zilelor mi s-a deșirat continuu. După absolvirea liceului Zoia Kosmodemianskaia, fosta și actuala Scoală Centrală din București, am urmat Facultatea de Filologie, mai întâi la Cluj, apoi la București. După absolvire, existența mea s-a consumat în “câmpia muncii”, vreme de douăzeci și nouă de ani, profesând diverse activități.
Debutul în literatură a fost relativ, târziu, în anul 2007, cu volumul “Sonete”, scos la Editura Amurg Sentimental condus de editorul și scriitorul Ion Machidon și lansat la Târgul de carte Gaudeamus în 22 noiembrie. De atunci am publicat continuu poezie și proză atât în volume cât și în Revista Literară “Amurg Sentimental”. Din anul 2006, particip la ședințele Cenaclului Literar Mihai Eminescu, condus de regretatul profesor Demetru Popescu.
Indiferent ce scriu: poezie sau proză, mă consider un autor continuator, păstrător al tradiției literare românești, iar ceea ce scriu reprezintă trăiri, imagini nutrite de lumea și vremurile pe care le trăiesc, o experiență împovărată de o mulțime de probleme și griji cărora trebuie să le fac față, fără a mă lăsa copleșită, ci dimpotrivă să țin piept, cum ar spune Baudelaire: “Unui suflet colectiv care întreabă, care plânge, care speră și care presimte câteodată”.
Paula Isac
Tăcut e timpul uneori
Când cerul se acoperă de nori,
Iar liniștea înserării
Mă dă pradă visării
Între ce a fost odată
Și n-a mai fost să fie,
Dezvelindu-mi o rană
Adâncă și încă vie.
Azi ca și ieri,
Ceasurile se scurg la fel,
Zilele se rostogolesc la vale
Și tare rău îmi pare!…
Gândul departe, mă duce
Și-mi șoptește cu glas dulce:
Bucurie nu-i mai mare
Să vezi și-n ziua următoare,
Pe cer, soarele răsare!
Pentru ar trebui
Lui Dumnezeu să-i mulțumim!
Somnul cel mare
În fiecare zi,
Odată cu apusul de soare,
Omul moare
Prin somnul care-l separă
De lumea care îl înconjoară,
De plăcuta senzație a lui a fi;
Doar încrederea
Că în următoarea zi,
Din nou la viață, se va trezi
Anulează teama de a nu mai fi.
Îmi rearanjez gândurile
În căutări mistice:
O atare deșteptare, oare,
Să urmeze somnului cel mare?
Mamei mele
Gândurile, către tine, vin Mamă,
Dorul mă cuprinde iară;
Îți privesc chipul încadrat în ramă
Și mă închin lui ca la icoană.
De când pe lume, m-ai adus
Timpul meu a trecut, s-a dus…
Din urmă te-am ajuns,
Sunt de vârsta ta acum.
E vârsta la care tu ai plecat.
În urmă, patru orfani ai lăsat
Și amintirile…
Îți sărut mâinile, frumoasele tale mâini
Din care ieșeau minuni!
Puterea cuvântului
Îmi iau răgazul
Ca să-mi înăbuș glasul
Zăvorându-l într-un vers
Cu deplin înțeles.
Slova, sufletu-mi ascunde,
Tot ce-am scris și scriu
Voi închide într-un sicriu,
Locul unde nimeni nu pătrunde.
Nici un cuvânt de mine scris
Nu va pleca din pagină vreodată,
Acolo îi este hărăzit
Să-mi păstreze visul împlinit
În nostalgice poeme
Scrise multe din durere.
Când efemerul se destramă,
Veșnicia îi ia locul,
Iar amintirea este gândul
Cu puterea ce i-o dăruie cuvântul.
Răsfoiesc vechi reviste,
pe la colțuri îndoite
și pagini îngălbenite
cu miros de mucegai.
Au stat, pe semne, azvârlite
în vreo debara.
Acum, că le-am scos la lumină
îmi oferă o lectură inedită
despre celebre vieți profesionale
dar și despre vieți banale.
Oricum ar fi ele
sunt vieți consumate
ce par uitate
deși despre ele,
s-ar putea scrie romane.
Și astfel ce e vechi
devine noutate,
trezind curiozitate.
Mi-e inima o carte
Mi-e inima o carte…
Rămasă pe gând,
Îmi simt sângele pulsând.
Trăiesc de veacuri
În pulsul sângelui ce bate,
Venind de departe,
Din vremuri ancestrale.
Sângele-fluviu curge la vale,
În marea cea mare
A adâncului fără zare,
Fără durată, fără a seca vreodată.
E universul fără de hotare
În care, se pare:
Nimic nu se pierde, nimic nu dispare.
Trebuie să alerg
Jumătate zi
Jumătate noapte,
Trebuie să aleg
Între cele două jumătăți.
Ale zi
Dar poate
Mă voi răzgândi
Și aleg noapte,
Mister care mă încearcă
Când ființa mea visează
Și rămâne toată trează,
Cu privirea pierdută în stele,
Încercând să deslușească
Tăcutele mistere.
Steaua
Cu siguranță că avem
Fiecare câte-o stea în cer;
Important e
De ea să nu uităm.
Ne luminează noaptea,
Dacă ne aflăm
Pe cărări neștiute
Și ne arată calea
Chiar când o acoperă norii,
Dând frâu liber visării.
Vârsta mea!
Vârsta mea e doar o cifră
Instabilă, fără stare…
Mereu se schimbă;
Oricare ar fi ea,
O privesc cu detașare;
Așa, anii au trecut
Și am crescut mare!
An cu an,
Câte o cifră am adunat;
Câte cifre mi-au mai rămas,
Habar nu am.
Nici nu vreau să știu.
Și dacă as ști?
La ce mi-ar folosi?
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro