Creatii literare – RODIAN DRĂGOI

RODIAN DRĂGOI

Structural, poetul aparţine expresionismului nostru ţărănesc – bine conturat în câteva din sistemele poetice interbelice – unde lirismul este bântuit de o melancolie fără nume, ca de un rău fără leac, parcă urmare, ca în basmul atât de românesc al lui Ispirescu, a încălcării interdicţiei de a trece prin „valea plângerii”, locul dorului de acasă, al nostalgiei sfâşietoare după o lume nemaitrăitoare decât în încântătoarele amintiri ale identităţii cu sine.
Înregistrându-şi acut sau în surdină tristeţea, Rodian Drăgoi nu-i explică însă motivele; cu instinct poetic el nu-şi constată ori comentează „dezrădăcinarea”, ci o trăieşte inefabil. Poezia sa, chiar şi cea de dragoste, este dominată de figuri ale absenţei şi singurătăţii: frigul toamnei şi al iernii, zăpada îngheţată şi tăcuta ninsoare, lacrimile mamei, plânsetul pământului, imagini ale nerodirii şi oboselii, un lexic al negaţiei traducând sentimentul difuz al înstrăinării.
Sunt cultivate cu insistenţă procedee ale indeterminării – întrebări lăsate fără răspuns, pronume nehotărâte (cineva, nimeni) – vagul spaţial sugerând aici o „neaşezare”, o continuă rătăcire (nicăieri, niciunde). Îi răspunde în alte poeme un bucolism elegiac reconstituind din fragmente un sat al memoriei ca un eden îndepărtat şi rustic definitiv pierdut.
(…) …dintre versuri răsar mereu imagini frumoase de certă invenţie lirică. Poet remarcabil este Rodian Drăgoi în poemele unde metafora de sorginte modernă se îmbină firesc cu lexicul şi forma tradiţională reflectând dimensiunile unei puternice sensibilităţi.

ALEXANDRU CONDEESCU, 1984