RODIAN DRĂGOI
Structural, poetul aparţine expresionismului nostru ţărănesc – bine conturat în câteva din sistemele poetice interbelice – unde lirismul este bântuit de o melancolie fără nume, ca de un rău fără leac, parcă urmare, ca în basmul atât de românesc al lui Ispirescu, a încălcării interdicţiei de a trece prin „valea plângerii”, locul dorului de acasă, al nostalgiei sfâşietoare după o lume nemaitrăitoare decât în încântătoarele amintiri ale identităţii cu sine.
Înregistrându-şi acut sau în surdină tristeţea, Rodian Drăgoi nu-i explică însă motivele; cu instinct poetic el nu-şi constată ori comentează „dezrădăcinarea”, ci o trăieşte inefabil. Poezia sa, chiar şi cea de dragoste, este dominată de figuri ale absenţei şi singurătăţii: frigul toamnei şi al iernii, zăpada îngheţată şi tăcuta ninsoare, lacrimile mamei, plânsetul pământului, imagini ale nerodirii şi oboselii, un lexic al negaţiei traducând sentimentul difuz al înstrăinării.
Sunt cultivate cu insistenţă procedee ale indeterminării – întrebări lăsate fără răspuns, pronume nehotărâte (cineva, nimeni) – vagul spaţial sugerând aici o „neaşezare”, o continuă rătăcire (nicăieri, niciunde). Îi răspunde în alte poeme un bucolism elegiac reconstituind din fragmente un sat al memoriei ca un eden îndepărtat şi rustic definitiv pierdut.
(…) …dintre versuri răsar mereu imagini frumoase de certă invenţie lirică. Poet remarcabil este Rodian Drăgoi în poemele unde metafora de sorginte modernă se îmbină firesc cu lexicul şi forma tradiţională reflectând dimensiunile unei puternice sensibilităţi.
ALEXANDRU CONDEESCU, 1984
(baladă)
De la mine pân’ la tine
e-o pădure de albine
şi un prinţ pe cal călare
ce-a pornit la vânătoare
te-aşteaptă la drumul mare
cu tot drumul în spinare.
Fată cu miros de fiară
vii năpraznic pe sub seară
şi-mi dărâmi casa cu sânii
peste strigătul fântânii.
Pe sub geana ta umbroasă
trece dorul meu la coasă
şi de nimenea nu-i pasă
iar în umbra lui pe jos
vin şi eu – tâlhar frumos.
CINEVA MĂSOARĂ LUMINA DIN MINE
Înnebunesc copacii de-atâta dimineaţă
şi drumurile curg încet spre râu
cineva măsoară lumina din mine
câmpia bate din aripi de grâu
apoi se dezbracă de cuvinte cuvintele mele
rădăcinile zilei rămân în calendar
pădurile intră în casă
cine a făcut întunericul atât de amar?
M-am trezit cu o flacără pe umărul stâng
pe cămaşă singurătatea se-ntinde ca o
pată de sânge
cu ochii deschişi dormea poemul în mine
luna e-o rană şi clipa aceasta mă strânge
vântul se sparge în ţăndări de geam
drumul spre tine trece mereu printr-un nor
mama îşi împachetează plânsul într-un ziar
în rafturi cărţile respiră liniştitor
TREZIRE ÎN IARNĂ
Când m-am trezit din ceasul acela de somn
am găsit sticla ferestrei
îndoită de vânt
peste câmpia cu arbori ruginiţi de toamnă
şi ape colorate de cântec
căzuse zăpada
prietenii mei jucau a bucurie
cu tâmple încrustate de ger
eu cu pereţii încărcaţi de glasul mamei
am alergat lângă jocul lor
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro