CREDINŢE ŞI SUPERSTIŢII ÎN LUNA FEBRUARIE

CREDINŢE ŞI SUPERSTIŢII
ÎN LUNA FEBRUARIE

Luna februarie are o sumedenie de credințe și superstiții legate de sărbătorile creștinești. După cum, plin de înțelepciune, ne sfătuia Tudor Pamfile în Sărbătorile la români, în legătură cu rămășițele unor sărbători păgâne (care s-au împletit cu cele creștine, pentru a putea fi asmilat mai repede creștinismul, într-o lume păgână): „credințele trebuiesc cercetate și înțelese. Dintr-însele, unele vor părea sau chiar vor fi fără niciun rost: acestea ne vor fi venit moștenire din niște timpuri și despre timpuri cari s-au schimbat, acestea, dacă mai trăiesc, se datorește tăriei etnice, tradiționalistice a poporului român; ele vor slăbi cu vremea. A le izgoni, nu se poate, a le brutaliza, iarăși nu se poate, căci jignim simțul etnic”. Și în încheiere ne recomandă „să cercetăm, să înțelegem și să cinstim credințele gloatelor, căci în gloatele cele fără de dascăli și-a vărsat Dumnezeu înțelepciunea sa…”.

În calendarul ortodox, de 1 februarie este sărbătorit Sf. Mucenic Trifon (Trif, în popor), iar în 2 februarie, Întâmpinarea Domnului (Stratenie). Pe seama acestor două sărbători circulă, mai cu seamă prin Moldova, o grămadă de povești, credințe și superstiții, consemnate în Datinile și credințele poporului român de Elena Niculiță-Voronca. Se zice că dacă stropești cu agheasma de Sf. Mucenic Trifon, făcută în biserică, locul unde sunt pureci sau orice gângănii acestea dispar ca prin minune. Prin Roșa, se zice că „Trif a fost nebun, pornind Maica Domnului în ziua de Trif cu copilul în brațe, la biserică, se întâlnește cu Trif; el îmblâtea și zice: «Ce picioare albe ai!». Atunci Maica Domnului s-a întors înapoi și i-a zis: «Nebunule!» și pe loc a rămas nebun. Din pricina lui, Maica Domnului a mers a doua zi și a luat molifta în ziua de Stratenie – și amintirea ceea o serbăm noi. Trif e nebun. Un om a îmblătit în ziua de Trif ș-a înnebunit; tot una îmblătea cu mânele”.
Despre Trif se mai zice, prin Botoșani, că „e Domnul Christos, pentru că tot ce nu e curat el curățește. Ca agheasma de la Trif, nicio agheasmă nu e așa curățitoare. De șese ori pe an se face închipurea botezului Domnului (agheasma)”.
Tot prin Botoșani se zice că, „de Stratenie, unde calcă boul izvorește apă, pentru că Maica Domnului e izvorâtoare de apă”. Iată și câteva credințe: „De Stratenie, se întâlnește vara cu iarna și se iau la luptă, vara zice că de-amu iarna să se ducă, că vine ea, iar iarna nu se dă și se luptă. De Stratenie, dacă bea boul apă, în urma lui va fi anul mănos”. Iar prin Mihalcea se zice că „dacă sunt de Stratenie țurțuri de gheață, atunci vor fi păpușoi și roadă bună; dacă țurțurii sunt mici, mai slabă”. Prin Horecea dăinuie credința că „de Stratenie, nu se cade să doarmă mirele cu mireasa, nici bărbatul cu femeia, nici vitele nu se dau atunci la înmulțit, e tare mare zi”.
După cum reiese din cărțile bisericești, au existat mai mulți bărbați care s-au numit Teodor, pe românește, Toader, Todor și Tudor, pe care biserica creștină i-a consacrat sfinți. Unul dintre ei, Teodor Tiron, care cade mereu la 17 februarie, biserica îl serbează în prima sâmbătă din Păresimi (nume care vine din quadragesima deoarece amintea de cele 40 de zile de post ale lui Iisus, din pustie – Postul mare).
Românii din unele părți ale Bucovinei cred că Sân-Toader are un cal cu un corn în frunte, care e năzdrăvan, pe care umblă el călare mai cu seamă în ziua sa (de Sân-Toader).
Acest cal nu bea și nu mănâncă un an întreg, el are voie să bea și să pască doar de Sân-Toader. Dar el paște doar păr de fată mare, nu iarbă ca toți caii. Prin Muntenia, calul acesta este alb, alții cred că are mai mulți cai albi, sau galbeni. Prin alte părți din Bucovina se crede că Sân-Toader are mai mulți cai pe care-i scoate la păscut și adăpat de ziua lui. În fine, sunt mai multe variante despre numărul, culoarea și calitățile acestor cai, unii zic că ar fi chiar niște flăcăi blestemați.
Caii lui Sân-Toader, numiți Sân-Toaderi, au și ei zilele lor. Ziua lor începe întotdeauna în prima marți la amiază de Păresimi și ține șapte, respectiv opt sau nouă zile, până miercuri la amiază din săptămâna viitoare. Cel mai mare dintre ei, numit și Sân-Toaderul cel Mare, cade totdeauna sâmbătă (după începerea lor), adică în ziua de Sân-Toader. Acești cai sunt foarte răi și-i pedepsesc pe cei care nu cinstesc ziua stăpânului lor, adică pe Sân-Toader. De Sân-Toader este datina (nu numai în Moldova și Bucovina, ci și prin Banat, după cum reiese din relatările folcloriștilor și etnologilor) de a se merge cu colivă la biserică. În legătură cu această colivă circulă și o legendă prin Bucovina. Se zice că Toader era un om cu frica lui Dumnezeu, care trăia pe vremea unui împărat păgân care îi ura pe creștini. Vrând odată să-i spurce în Postul mare, a ordonat să se vândă numai pâine din cuptoarele împăratului, care era spurcată cu sânge. Dumnezeu l-a trimis pe Toader să-i anunțe pe creștini să nu mănânce pâinea aceea ci să facă grâu fiert cu miere cu care să înlocuiască pâinea. Așa au rămas credincioșii nespurcați și, de atunci, se obișnuiește să se ducă în sâmbăta de Sân-Toader colivă la bisercă.
O datină cum nu mai există nicăieri în altă parte la români – decât la Hălmagiu, din ținutul Zarandului, practicată la bâlciul Sân-Toaderului, care se mai numește și bâlciul sărutului – este citată de S. Fl. Marian, în Sărbătorile la români, din cartea despre românii din Munții Apuseni sau despre moți, a lui T. Frîncu și G. Candrea: „Cât ține fruptul, – așa numesc crișenii (de pe țărmul drept al Crișului Alb) dulcele, cărnelegile și câșlegile, adică timpul de la Bobotează și până în prima dumincă a Păresimilor- se contractează o mulțime de căsătorii, ca pretutindenea la români, vorba ceea, un june e om ca oamenii numai după ce se însoară”.
Ei bine, la Târgul sărutului de la Hălmagiu vin și tinerele neveste din satele de prin împrejurimi, și nu se adună decât tinerele neveste care s-au căsătorit în timpul fruptului fiind fecioare, nu și văduvele care s-au căsătorit a doua oară. „Nevestele care au soacre vin însoțite de acestea, altele sunt aduse de socri sau chiar de soți, cele care nu au pe nimeni, se însoțesc câte două sau trei și gătite frumos cu cununile de mirese pe cap, se plimbă prin târg, purtând în brațe câte un ulcior, frumos împestrițat, cu vinars”. Ele se sărută pe ulițe cu cei pe care-i întâlnesc: rudenii, cunoscuți și, atunci când sunt sigure că nu vor fi refuzate, și cu străinii; iar aceștia le cinstesc cu bani. După ce primește darul, tânăra mulțumește închinând din ulcior. A refuza să bei este o insultă la adresa nevestei și a familiei sale. A fi sărutat de o nevastă înseamnă că ești un om de seamă și de omenie, cei ticăloși sau jerpeliți sunt ocoliți.
În ceea ce privește originea acestei datini, sunt mai multe variante: unii cred că datează din vremea în care Valea Crișului Alb ar fi fost colonizată cu moți. Colonii întâlnindu-și consângenii în târgul de la Hălmagiu, îi sărutau; „iar aceștia cinsteau cu bani pe cei care se depărtase de țeara lor și astfel cu timpul datina s-ar fi generalizat”, alții susțin că oamenii de pe Criș, fiind păstori, când ieșeau primăvara cu oile, la munte, soțiile lor îi însoțeau până la Hălmagiu, unde prin sărutat își luau rămas bun de la ai lor, care îi cinsteau cu câte ceva. Ioan Slavici, scriind despre acest târg, este de aceeași părere. O altă versiune susține că obiceiul ar data din timpul invaziei turcilor care, ajungând până pe aceste meleaguri, răpiseră multe crișence; unele dintre ele scăpând din robie și întorcându-se acasă, la Hălmagiu, s-au întâlnt cu cunoscuții lor, pe care i-au sărutat de bucurie, și aceștia le-au cinstit pentru vrednicia lor că-și iubesc limba și vatra strămoșească…

Altă datină de Sân-Toader este încurarea cailor, numită și alergarea cailor, obișnuită mai cu seamă în Muntenia. Fiindcă sunt două zile de lăsata secului: de carne și de brânză, datina se practică în unele locuri în prima sâmbătă, prin altele în a doua. În vederea acestei datini, foarte vechi, moștenite din moși strămoși, țăranii își îngrijesc cât se poate de bine caii pe timpul iernii, ca să fie voinici și sprinteni, să câștige faima cu ei. Dovada acestei încurări pe gerul cel cumplit al iernii și de nepotcovirea cailor o găsim în unele colinde, iată o parte dintr-un colind în care la îndemnul stăpânului să pască pentru că vrea să-l vândă, murgul îi răspunde: „Drag stăpân al meu,/ Dat de Dumnezeu,/ De ce să mă vinzi?/ Mai adu-ți aminți/ … / Io m-am întrecut/ Cu cincizeci de cai,/ Tot cai nemeșești,/ Tot misiri turcești,/ Tot cai potcoviți,/ Bine închingiuiți,/Io nepotcovit/Și nechingiiuit;/ La-ntrecut te-ai luat/ Pe gheață lucioasă,/ Sticlă lunecoasă,/ Ei s-au răsghinat, /Jos că mi-au picat;/ Io, nepotcovit,/ Nainte-am ieșit;/ La toți am plăcut,/ Fală ți-am făcut…”.
În București, aflăm tot de la Sim. Fl. Marian, „Oborul a fost într-una un târg însemnat de cai. Aproape de acel punct urma să se facă și încurarea de la sâmbăta lui Toader: «Sub Ipsilanți, s-a preferit Câmpia Colentinei din josul mânăstirii Plumbuita, spre statul Ștefănești…»”. Sim. Fl. Marian a decedat în 1907, în volumul său scria că obiceiul acesta (care a dăinuit până cu vreo 25 de ani în urmă) era o distracție populară de la care oamenii se întorceau acasă cu nespusă poftă de mâncare, „fiindcă petrecuseră ziua în aer liber și curat, fără griji și numai cu emoțiuni nevinovate”. Și deplânge denaturarea acestei datini, care sub influență străină, a fost reorganizată în „așa-numitele curse”.
Prin unele părți ale Transilvaniei și Banatului, ca și în Ungaria, de Sân-Toader, pe lângă datinile amintite, o mai au și pe aceea de a se prinde frați de cruce (fărtați), precum și surori de cruce (surate). Deviza lor este iubirea până la moarte. Această frăție merge până acolo încât copii acestora nu se căsătoresc, zicându-se că e păcat. Aflarea capului Sf. Ioan, care cade întotdeauna pe 24 februarie, se mai numește și Dragobete, mai cu seamă prin județele Gorj și Olt, după cum ne informează Sim. Fl. Marian, în opera citată. Este o sărbătoare a fetelor și băieților mari și chiar pentru bărbații și femeile tinere. „După credința poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se împărechează toate pasările și animalele”. Așa că, în dimineața acestei zile, toate fetele și băieții se piaptănă, se primenesc și, dacă este vreme frumoasă, pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure.
Pleacă mai întâi fetele, după aceea și băieții în cete. Dacă este vreme urâtă, fetele se strâng pe la prietene sau rude, unde vin și băieții din împrejurimi. Tinerii sunt convinși că în această zi trebuie să se distreze, să glumească, „să facă Dragobetele”, după cum spun ei. Fata sau băiatul care nu se întâlnește în această zi cu un băiat sau respectiv cu o fată se crede că nu va fi iubit(ă) tot anul.
Prin Gorj era, pe vremuri, datina ca de Dragobete să se înfărtățească.
De ziua aceasta se îmbrățișau și se sărutau încredințându-se că nu se vor supăra unul pe altul, ajutându-se în caz de nevoie.
Deși, la un moment dat, datina aceasta se cam pierduse, odată cu apariția zilei îndrăgostiților (de Sfântul Valentin) venită din străinătate oamenii și-au amintit că și noi, românii, aveam o asemenea zi numită Dragobete.

BEATRICE KISELEFF