CRIMELE NEELUCIDATE ALE REVOLUTIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

CRIMELE NEELUCIDATE ALE
REVOLUTIEI ROMÂNE DIN
DECEMBRIE 1989

Revoluţia din decembrie 1989 a schimbat din temelii soarta României, prăbuşirea sistemului comunist totalitar condus de Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea lui cu cel democratic de azi făcându-se violent, cu prea multe şi nedrepte vărsări de sânge. Bilanţul oficial al victimelor Revoluţiei este unul tragic, cuprinzând peste 1000 de morţi şi câteva mii de răniţi, majoritatea prin împuşcare, în Bucureşti, Timişoara, Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca şi alte oraşe ale ţării.
La vremea respectivă, din varii motive, nu s-au efectuat anchetele complexe ce se impuneau – pentru fiecare caz în parte – şi astfel, după mai bine de un sfert de veac,putem încă vorbi de crime neelucidate.
De-a lungul anilor, au fost instituite mai multe comisii parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din 1989, dar nu s-a lămurit nici cine a tras înainte şi după 22 decembrie, nici cine au fost „teroriştii” – dacă au existat cu adevărat şi nici implicarea structurilor străine.
Anchetele penale efectuate ulterior în DOSARELE REVOLUŢIEI, coordonate de magistratul Dan Voinea – care şi-a dat toată silinţa pentru soluţionarea lor – au scos la iveală o gamă largă de cauze şi împrejurări ale deceselor şi rănirilor, de la situaţii accidentale, bizare, pe fondul psihozei teroriste şi până la crime abominabile, multe din acestea rămase încă nedesluşite.
În cele ce urmează, vom prezenta câteva din cele mai cunoscute şi mediatizate cazuri de morţi neelucidate din timpul Revoluţiei, care stârnesc şi azi comentarii şi controverse aprige în jurul lor, îndeosebi cu privire la mobilul şi la autorii acestora.
Fără îndoială, cea mai controversată moarte din timpul Revoluţiei este cea a generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale din perioada ceauşistă.

În ziua de 22 decembrie 1989, în jurul orei 930, generalul Milea a fost găsit împuşcat în inimă în biroul şefului Gărzilor Patriotice din incinta Comitetului Central de la etajul VI (cam. 621). Era după ce evenimentele de la Timişoara din 17-22 decembrie şi din noaptea precedentă de la Bucureşti scăpaseră de sub control, iar ministrul Apărării avea pe conştiinţă transmiterea ordinelor criminale ale lui Ceauşescu de a se trage în manifestanţi, cu care ocazie au murit numeroşi oameni. A fost transportat de urgenţă la Spitalul „Elias” unde s-a constatat decesul prin „hemoragie internă, consecinţă a unei plăgi transfixiante la nivelul toracelui stâng, leziune care a afectat tangenţial cordul, produsă prin autoîmpuşcare cu un pistol CARPAŢI”. Cu puţin timp înaintea găsirii sale, Milea ceruse un pistol cu accesorii, pentru a inspecta zona, pistol pe care l-a primit de la ofiţerul transmisionist Tufan Marius şi care s-a dovedit a fi fatal.
Imediat după aflarea decesului, posturile oficiale de radio şi televiziune au anunţat cu obstinaţie „sinuciderea trădătorului Milea… care a fost demascat”, găsindu-se astfel „ţapul ispăşitor” convenabil pentru cele întâmplate la Bucureşti şi Timişoara. Numai că această veste n-a fost crezută de nimeni şi a agitat mai rău spiritele, mulţimile adunându-se revoltate în Piaţa Palatului, strigând tot mai tare lozinci anticeauşiste, grăbind fuga lui Ceauşescu cu elicopterul de pe terasa C. C., în jurul orelor 1230.
Ancheta privind moartea generalului Milea, desfăşurată superficial şi în condiţiile „fierbinţi” de atunci, nu a scos la iveală împrejurările şi detaliile decesului. Raportul medico-legal de autopsie consemnează moartea prin împuşcare, iar expertizele criminalistice ulterioare nu explică clar traiectoria glonţului. Totodată, cu prilejul cercetărilor nu s-au căutat şi evidenţiat urmele secundare ale împuşcăturii – de funingine şi pulbere arsă de pe haine şi corpul victimei. Din punct de vedere criminalistic, asemenea urme, sub forma unui praf fin de culoare neagră, în caz de sinucidere, rămân negreşit pe mâna în care s-a ţinut pistolul cu care s-a tras, însă trebuie ridicate imediat, fiind volatile şi ştergându-se uşor. Toate acestea sunt de natură a crea speculaţii plauzibile, iar versiunea oficială – sinuciderea – nu este convingătoare, opinia publică bănuind că a fost vorba de un asasinat pus la cale de Ceauşescu sau de alte persoane interesate.

***

În noaptea de 23/24 decembrie 1989, în plin război psihologic şi mediatic împotriva „teroriştilor”, din ordinul generalului Nicolae Militaru, ministrul Apărării Naţionale, transmis prin colonelul Gheorghe Ardeleanu – comandantul Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.) au fost chemaţi la sediul M. Ap. N., din cartierul Drumul Taberei, luptători „antitero”, pentru apărarea ministerului şi anihilarea unui comando terorist care-l ataca armat.
În această situaţie, s-a constituit o echipă operativă de intervenţie, sub conducerea colonelului Gheorghe Trosca – adjunct şi şef de Stat Major în cadrul U.S.L.A., care, cu trei autovehicule blindate de intervenţie (A.B.I.), s-a deplasat la locul indicat pentru executarea misiunii ordonate. Ajunşi aici, au fost întâmpinaţi de către armată cu foc automat şi ucişi prin împuşcare sau călcaţi de tanc Gh. Trosca, căpitanul (maior post-mortem) Eugen Cotuna şi alţi şase bravi subofiţeri, care, la vremea respectivă, au fost declaraţi „terorişti”.
Trupurile lor neînsufleţite au fost lăsate demonstrativ câteva zile pe caldarâm, timp în care au fost profanate de trecătorii ocazionali, indignaţi de cele auzite la TV. După mai mulţi ani în care s-a dovedit că „uslaşii” au venit să apere Revoluţia, nu s-o înăbuşe, moartea tragică a col. Trosca a fost pusă pe seama faptului că, în anii ’70, pe când lucra la direcţia de Contrainformaţii, a instrumentat „DOSARUL CORBII”, în care a fost demascat ca agent KGB generalul Militaru, iar acesta, ajuns în 22 decembrie ministrul Apărării, a avut calitatea, posibilitatea şi motivul de a ordona lichidarea colonelului Trosca, a cărui moarte, ca şi a colegilor săi de altfel, nu este nici azi pe deplin elucidată.

***

După masacrul de la Timişoara din zilele de 17-22 decembrie 1989, în care şeful Inspectoratului General al Miliţiei, zelosul general Constantin Nuţă, a fost direct implicat (în 17 decembrie, când la C.C. s-a luat decizia trimiterii la Timişoara a mai multor generali care să conducă reprimarea „sângeroasă”, Elena Ceauşescu a ordonat expres „să meargă Nuţă, că e mai milităros!”), acesta, împreună cu adjunctul său de mare încredere, generalul Velicu Mihalea, în ziua de 23 decembrie 1989, au încercat să fugă sub identităţi false, pentru a scăpa de răspundere. Cei doi au fost reperaţi, prinşi şi reţinuţi de chiar „colegii” lor, în trenul PANONIA EXPRES de pe ruta Arad-Bucureşti şi apoi predaţi armatei, care i-a îmbarcat, imobilizaţi, într-un elicopter.
În seara de 23 decembrie 1989, în jurul orelor 2000, în apropiere de Alba Iulia, pe dealul Maimut, elicopterul în care se aflau, fiind confundat cu unul terorist, a fost doborât de militarii unităţii din zonă cu rafale de mitralieră, calibrul 7,62. Elicopterul s-a prăbuşit şi odată cu cei doi „zbiri” care au ars, au pierit din păcate şi celelalte persoane aflate la bord – membrii echipajului şi militarii din escortă, victime ale unei tragedii neelucidate pe deplin nici până azi.
Moartea generalului Nuţă a fost pusă de unii analişti ai evenimentelor şi în legătură cu faptul că acesta cunoştea foarte bine cum s-au produs omorurile de la Timişoara, fiind şi cel care a comandat şi organizat transportul în data de 19 decembrie a celor 40 cadavre de la Spitalul Judeţean Timiş la Crematoriul din Capitală, unde au fost incinerate, cenuşa lor fiind aruncată necreştineşte la un canal din Popeşti-Leordeni, în scopul ştergerii urmelor crimelor.

***

În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, după spargerea „mitingului fatal” din Piaţa Palatului (cel în care Ceauşescu striga disperat „Alo”, Alo! Aşezaţi-vă la locurile voastre, tovarăşi!”), bucureştenii, îndeosebi tinerii, s-au adunat în număr mare în centrul Capitalei pentru a manifesta împotriva regimului şi a dictatorului. La un moment dat, din ordinul criminal al lui Ceauşescu, organele respective au tras fără milă în demonstranţi, ucigând în faţa Sălii „DALLES” mai multe persoane, printre care şi pe studenta Luiza-Mioara Mirea, fiica ofiţerului de poliţie Marin Iancu, disident politic, arestat în 1983 pentru că îndrăznise să scrie la RADIO EUROPA LIBERĂ.
Luiza Mioara Mirea, născută la 26 iulie 1962, era proaspăt căsătorită şi împreună cu un „grup de colegi şi prieteni au mers în zona Universităţii – Intercontinental” pentru a protesta vocal împotriva dictaturii. În faţa sălii „Dalles”, în timp ce acorda ajutor unor tineri răniţi, prin lovirea intenţionată de către blindatele forţelor de ordine, a fost împuşcată mortal în cap, decedând la scurt timp în Spitalul de Urgenţă.
Tatăl ei, un om cu totul deosebit, neîmpăcat cu situaţia, a căutat mult aflarea adevărului şi, cu toate că oficial nu s-au găsit dovezi certe ale uciderii sale premeditate, Marin Iancu are motive întemeiate să considere că fiica lui a fost asasinată cu sânge rece de un ofiţer de securitate, văzut prin preajmă de mai mulţi martori oculari, pe motiv de răzbunare pentru dizidenţa tatălui ei (care, şi după ieşirea din închisoarea Aiud, a continuat să rămână un opozant al regimului). Jertfa numeroşilor tineri ucişi în Bucureşti în seara de 21 decembrie stă şi acum sub semnul misterelor neelucidate ale Revoluţiei române.

***

Îndrăgitul actor Horia Căciulescu, în vârstă de 67 ani, în seara zilei de 25 decembrie 1989, în jurul orei 2030, a fost împuşcat mortal, aflându-se la volanul autoturismului său, DACIA 1300 de culoare verde, în faţa Palatului Telefoanelor din imediata apropiere a locului său de muncă, TEATRUL DE REVISTĂ „CONSTANTIN TĂNASE”, fiind propabil confundat cu un terorist.
A fost adus decedat la Spitalul „Colţea”, unde, în certificatul constatator al morţii, s-a consemnat „plagă prin împuşcare cranio-cerebrală cu distrucţie importantă a masivului facial temporo-parietal şi orbitar de masă cerebrală”.
Chiar şi moartea Ceauşeştilor a fost şi este considerată, de mulţi, o crimă neelucidată, având în vedere circumstanţele şi împrejurările în care s-a produs.
Procesul de la Târgovişte, caracterizat de însuşi dictator „o mascaradă ordinară”, s-a desfăşurat în condiţii excepţionale, de mare tensiune şi stres, în care se trăgea încontinuu, auspicii care au impus o procedură specială, neprevăzută în legislaţia vremii. De aceea, judecata a fost sumară iar execuţia rapidă, fără drept de apel, ceea ce a alimentat comentarii negative referitoare la „uciderea Preşedintelui” şi, totodată, zvonuri fanteziste cum că ceea ce s-a văzut la TV a fost trucat sau că nu adevăratul Ceauşescu ar fi fost omorât în acea zi de Crăciun.
Fără îndoială, Ceauşescu şi-a meritat soarta, sentinţa fiind perfect echitabilă, doar că, într-adevăr, procesul nu s-a desfăşurat după legile şi regulile procedurale de atunci (şi de oricând), dar a avut loc în circumstanţe cu totul deosebite. Azi, analizând „la rece” toate datele şi imaginile, putem conchide că judecata a fost prea iute, că nu s-au respectat drepturile procesuale, că au fost umiliţi şi ridiculizaţi de către oamenii legii – judecători, procurori, avocaţi – care se întreceau care mai de care în a-i acuza şi ironiza, scoţându-le în evidenţă incultura şi „mahalagismul”, dar având în vedere contextul, situaţia este explicabilă.
Toate aceste aspecte însă, combinate cu dezamăgirile actuale, au făcut ca mulţi dintre români, uitând sau nepreţuind libertatea, să regrete acele vremuri şi să nege Revoluţia numind-o „lovitură de stat”, zicând tot mai apăsat că Nicolae Ceauşescu a fost ucis mişeleşte, cu contribuţia serviciilor străine, pentru a-i fi luată puterea şi fondurile secrete, elemente ce, de asemenea, nu sunt deocamdată integral clarificate.
Crimele neelucidate din decembrie 1989 sunt numeroase şi continuă să stârnească emoţii şi dezbateri aprinse. Recent, au fost redeschise DOSARELE REVOLUŢIEI, începându-se urmărirea penală pentru crime împotriva umanităţii, care nu se prescriu niciodată, rămânând ca justiţia să stabilească vinovăţia penală a celor implicaţi şi să aplice sancţiunile legal cuvenite.
Până atunci însă, morţile neelucidate din decembrie 1989 constituie o rană deschisă, sângerândă pe trupul României contemporane şi o traumă adâncă în conştiinţa românilor.
Nu ne-am propus a încerca, acum şi aici, elucidarea crimelor şi misterelor Revoluţiei române din 1989, dar ce putem cu toţii face este de a le aduce un pios omagiu victimelor şi de a le transmite – acolo unde se află – un mesaj de recunoştinţă pentru jertfa lor, fără de care nu se ştie când am mai fi scăpat de acel regim criminal şi nelegitim, cum corect a fost calificat oficial comunismul din România.

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU