Ctitorii voievodale româneşti în Transilvania (I)

Aristocraţia românească în Transilvania este autohtonă şi anterioară invaziei maghiare. Specifică stării sociale a românilor din Transilvania medievală este instituţia cnezatului. Un cneaz (judex) avea autoritatea supremă administrativă, judiciară, economică şi militară – într-un teritoriu determinat.
În Transilvania cnezii au format o nobilime prestatală, care şi-a păstrat atributele aristocratice până târziu, în epoca modernă.
Dacă unii cnezi români au trecut la catolicism sub presiunea coroanei maghiare, dând prestigiu şi vechime nobilimii ungureşti, alţii, cum sunt cei de la Ribiţa, Crişcior, Hălmagiu, Siria, Densuş şi din alte localităţi şi-au păstrat calitatea de români şi de credincioşi creştini ortodocşi.
Satul Ribiţa de lângă Brad şi Ţebea, din judeţul Hunedoara, apare menţionat pentru prima dată în documente la anul 1386, dar el este mult mai vechi, dovezi grăitoare în sprijinul acestei afirmaţii fiind unele descoperiri istorice importante.
Mă simt puternic ataşată sufleteşte de Ribiţa pentru că tatăl meu, avocatul loan V. Vlad, binecuvântată fie-i memoria!, m-a învăţat să fiu demnă de starea mea de româncă şi de înaintaşii mei, cnezii de la Ribiţa. Neamul Vlad din Brad este originar din satul Ribiţa de pe valea Crişului Alb. Printre strămoşii celor din neamul Vlad sunt cneazul Vladislav şi cneazul Miclăuş care au ridicat, în 1417 la Ribiţa, biserica „Sfântul Nicolae”, important monument de artă veche românească din sudul Transilvaniei. Această biserică a fost construită pe locul unei mănăstiri care a existat cu mult timp înainte.
Biserica este formată dintr-o navă, dintr-un turn clopotniţă în partea de vest şi dintr-un altar dreptunghiular boltit semicilindru. Biserica păstrează un admirabil tablou votiv, unele fragmente de frescă originară precum şi alte elemente ce demonstrează atmosfera aparte a stilului românesc din pictura murală a epocii – sinteză de elemente locale, bizantine şi gotice.
Peretele sudic se distinge prin tabloul votiv despre care inscripţia pictată (păstrată fragmentar) situată deasupra portretelor ctitorilor, ne lămureşte asupra începuturilor monumentului: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea… jupanului Vladislav şi cu jupâneasa Stana şi cu fiul… şi cu fratele său, jupanul Miclăuşu şi cu jupâniţa Sora… împăratului ceresc s-a zidit şi s-a zugrăvit mănăstirea „Sfântului Nicolae”… a lui şi a neamului său până în veci în ziua straşnicei judecăţii a lui Hristos. În zilele lui Jicmund… ca să fie uric fiilor lui… isprăvit în sâmbăta a şasea a postului… Stana… să isprăvească… iar ei cu bine-cuvântarea sfântului Duh au isprăvit… Popa Dragoşin, în anul 6925 (1417) în luna lui iulie 15, s-a isprăvit şi s-a zugrăvit cu mâna… ”.
Tabloul votiv îi înfăţişează pe jupânul Vladislav şi fratele său Miclăuş oferind chivotul cu înfăţişarea bisericii Sfântului ierarh Nicolae, care îl primeşte binecuvântând. Chipul lui Vladislav, cu trăsături regulate şi un aer de nobleţe, ne înfăţişează, prin nota de sobrietate, un personaj de o aleasă distincţie. Asemănător cu fratele său, Miclăuş are figura mai prelungă. Sub chivotul lăcaşului este zugrăvit chipul Anei, fiica lui Vladislav, care poartă un costum, păstrat şi astăzi în zonă, ce constă într-o cămaşă cu mâneci largi, ornată la gât, pe piept şi la încheietura mâinii cu cusături şi altiţe româneşti. Pe cap Ana poartă o maramă răsfrântă înapoi şi legată „ca la neveste”.Printre fotografiile ce mi-au rămas de la părinţi am găsit-o şi pe bunica