CTITORII VOIEVODALE ROMÂNEŞTI ÎN TRANSILVANIA (II)

În copilărie, Hălmagiu însemna pentru mine o localitate situată pe ruta Brad-Arad.
Casa părintească, de pe strada Avram Iancu, se afla aproape de gara din Brad. Îmi aduc aminte, cum, revărsarea călătorilor de la gară spre centrul oraşului prin faţa casei mele, era un moment important al dimineţii ca şi al după-amiezii fiecărei zile. Calea ferată ce pornea de la Arad, şerpuia pe Valea Crişului Alb şi aduna oamenii de la Pâncota, Ineu, Şiria, Gurahonţ. Mie îmi erau familiare localităţile mai apropiate de Brad. Şi acum mi le reamintesc cu emoţie: Ociu, Birtin, Vaţa de Jos, Lunca Moţilor, Baia de Criş, Ribiţa, Ţebea. Aveam mulţi colegi de liceu care făceau naveta cu trenul. O parte din ei veneau de la Hălmagiu.
După liceu m-am mutat cu părinţii la Bucureşti.
Pe la mijlocul anilor ‘80, în drum spre Oradea, am trecut prin Hălmagiu. Păstrându-şi obiceiul, soţul meu, scriitorul Mihail Diaconescu ne-a convins pe Tatiana, sora lui, pe Florin, soţul ei şi pe mine, să coborâm din maşină şi să ne plimbăm prin centru. Datorită semnificaţiei sale istorice excepţionale, zicea soţul meu, Hălmagiul are o putere de atracţie cu totul deosebită. De altfel, el ne-a mărturisit că a mai fost prin Hălmagiu de câteva ori, înainte de căsătoria noastră din vara lui 1978. Era in perioada când el se documenta pe teren, cu privire la satele aflate de-o parte şi de alta a liniei demarcaţionale Zam-Ciucea, care în prima parte a anului 1919 a despărţit armata română de bandele agresoare trimise de Bela Kun, dictatorul comunist al Ungariei, să “recupereze” Ardealul, după ce românii s-au unit irevocabil şi definitiv cu patria mamă în ziua sfântă de 1 Decembrie 1918. Documentarea aceasta pe teren l-a ajutat pe soţul meu să scrie romanul Sacrificiul. Şi-a amintit atunci, că de la Hălmagiu s-a dus spre Deva cu un camion, trecând şi prin Brad, oraşul meu natal.
În ultimii ani, am avut ocazia să evoc Hălmagiu, localitate cu rezonanţă istorică legată atât de strâns de figura eroului nostru naţional Avram Iancu, împreună cu buna şi blânda mea prietenă Diţi (Smaranada Constantinescu), soţia scriitorului Paul Everac. Diţi este originară din Hălmagiu.
Ne aminteam amândouă de câţiva colegi de-ai mei, printre care şi de Marcel Crepcea, cel ce ne-a salutat ani de-a rândul cu mâna la chipiul cu dungă roşie, în calitate de şef de gară, când trenul oprea în staţia Hălmagiu. Impresionat de istoria moţilor, dar şi ca un omagiu adus soţiei sale, Paul Everac a scris piesa intitulată Iancu la Hălmagiu, o capodoperă dramaturgică.
Mă întâlnesc uneori cu adorabila Diţi. Discutăm multe şi de toate. Eu îi spun ce scrie soţul meu, Mihail Diaconescu, ea îmi spune la ce lucrează maestrul Paul Everac. Amândouă am ajuns la concluzia că este minunat să fii soţie de scriitor, deşi ei sunt dificili uneori şi trebuie protejaţi ca nişte copii mari.
Dacă maestrul Paul Everac a scris piesa Iancu la Hălmagiu , soţul meu mi-a dedicat o parte din cărţile lui. Dedicaţiile ce mi le-a făcut, „Corinae Lygiae mirandae dulcissimae uxori grato anima D.D.D “, vor rămâne pe cărţile sale şi după ce noi vom trece în viaţa veşnică.
Mă gândesc cu nostalgie la acele locuri în mijlocul cărora m-am născut şi am crescut. Am aflat lucruri interesante şi din cărţile de istorie naţională pe care tata, avocatul Ioan V. Vlad din Brad, le-a strâns toată viaţa, cu atâta devotament. Sunt cărţi vechi, precum monografia Ţinutul Hălmagiului de Traian Mager, tipărită în 1937, sau mai noi, scrise de Vasile Netea, Florian Dudaş şi alţii.
Veche vatră de trăire românească, Hălmagiu făcea parte din comitatul Zarandului, ca şi oraşul meu natal, Brad.
Aşezat pe cursul mijlociu al Crişului Alb, Hălmagiu este menţionat pentru prima dată în documente în anul 1359, sub forma unui voievodat, dar vechimea sa este mult mai mare. Numele care apare mai des în documentele vremii este cel al voievodului Moga din Hălmagiu.
La români voievodul a fost un mare comandant militar şi conducătorul unei confederaţii de obşti în epoca feudală. Voievodul (dux în latină, il duce în italiană, der Herzog în germană) avea atribuţii politice, administrative, judecătoreşti şi mai ales militare într-un anumit teritoriu.