CULTURA – UN SEMN PRIN TIMP

CULTURA – UN SEMN PRIN TIMP

Cultura nu reprezintă numai totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire, ci și totalitatea vestigiilor vieții materiale și spirituale prin intermediul cărora se reconstituie imaginea unei comunități omenești, când ea nu va mai fi. Ne punem întrebarea: ce valori vor rămâne după noi? Ce ne va reprezenta în istorie? Grecia antică a lăsat semne de neșters, cultura romană de asemenea, dar noi, noi cei ai căror moși-strămoși au fost stăpânii acestor pământuri de mii de ani, ce semne vom lăsa, ce ne va reprezenta în afară de Sarmizegetusa, de câteva urme antice, descoperite de arheologi, adeseori contestate și cu greu recunoscute, de zecile de biserici ridicate de Ștefan Vodă, mărturii ale vitejiei strămoșilor noștri care au fost o pavăză de netrecut în apărarea creștinătății: Putna, Voronețul… Cu ce dovedim continuitatea noastră pe aceste meleaguri, ca străjeri de neînvins aici, la Porțile Orientului, care au păzit Europa de ofensiva otomană, sacrificându-și tinerii viteji, luptă care ne-a ținut în loc, pentru ca restul Europei să se poată dezvolta în liniște, lucru nu îndestul recunoscut când ar fi cazul să ni se întindă o mână prietenoasă…

Cât despre Centenar, trebuie să fie clar, noi nu existăm de 100 de ani, Țara Românească este întemeiată de 1000 de ani. Centenarul reprezintă momentul în care ne-am strâns la un loc într-un stat național. Și, după cum afirmă dr. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, „statul înseamnă cea mai importantă instituție pentru un popor, care are nevooie de organizare și statul organizează un popor. Are nevoie de adăpost și statul îi ține pe toți fiii la un loc. Și are nevoie de scut, de pavăză, de apărare. Și un popor care are un stat e un popor viabil, un popor energic, un popor care își poate pregăti viitorul”. Există documente care dau mărturie despre faptul că Ștefan cel Mare își numea țara Țara Românească sau Valahia, nu Moldova, iar Muntenia o numea Cealaltă Valahie. Și după cum atestă tot Ioan-Aurel Pop, „documente venețiene îl numeau pe Ștefan cel Mare, câteva decenii la rând, «regele Daciei», pentru că el era văzut ca posibil unificator”. Iar unirea celor trei state făcută de Mihai Viteazul a fost un îndemn, un model de urmat ceva mai târziu. Intitulându-se „Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, a stabilit dreptul limbii române în Transilvania, contribuind și la unificarea spirituală; un exemplu de netăgăduit este Biblia de la București, la care au lucrat cărturari din Țara Românească, Transilvania și Moldova. Așa că actul unirii cu Bucovina și Basarabia, urmat de Marea Unire a fost doar încoronarea unei dorințe și a unor încercări mult mai vechi.

Eroismul soldaților Unirii a fost marcat prin crucea de pe Caraiman, Mausoleul de la Mărășești și complexul de la Târgu Jiu, unde a avut loc una dintre confruntările dintre armata germană, bine înarmată, care voia să treacă podul de pe Jiu, apărat cu vitejie de oamenii din sat, pe care armata germană a pus tunurile și i-a omorât.
Constantin Brâncuș a ridicat aici un monument compus din 5 piese, a căror interpretare religioasă a făcut-o Constantin Noica. Deci monumentul începe cu o masă, pe care oamenii au numit-o Masa Tăcerii, așezată pe un ax, care are la mijloc biserica și crucea. Noica identifică în cele 5 cărți ale Pentateucului cele 5 piese ale monumentului: o masă (care imaginează un fel de consfătuire unde s-a luat o hotărâre, Facerea); urmează un arc de triumf – o poartă deschisă care reprezintă Ieșirea către ctitorie (Biserica și crucea-Leviticul), unde au ajuns să-și amintească de cei morți; coloana, care privită de jos în sus, pare fără sfârșit – Numerii (enumerarea) și, mergând mai departe, te întâmpină o a doua masă, Deuteronomul.
Corolarul acestor monumente s-a realizat anul acesta cu ocazia sărbătoririi Marii Uniri, printr-un act de cultură, mult comentata Catedrală a Mântuirii Neamului. Catedrală dorită și concepută cu peste 140 de ani în urmă, care, din motive obiective, nu a putut fi realizată până acum. O perlă arhitecturală, îmbinând clasicul cu modernul, cu care ne putem mândri, pe bună dreptate. Oricum, asemenea monumente se știe că nu se fac decât cu sacrificii, dar rămân ca un semn al spiritualității poporului, cu atât mai mult cu cât catedrala noastră este ridicată spre veșnica amintire a eroilor patriei. Ea este binevenită și binemeritată. Neterminată încă, a fost sfințită pe 28 noiembrie, la slujbă participând doi mitropoliți: Patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și Patriarhul Daniel. Valuri, valuri de credincioși, din toată țara, în pofida frigului și a vremii neprielnice, au stat ore în șir pentru a intra în lăcașul sfânt, zile de-a rândul, unde s-au închinat la moaștele Sfântului Andrei și ale Sfintei Ecaterina, și au putut intra în altar.
Acest număr impresionant de credincioși dovedește credința neclintită a poporului nostru care trăiește, după cum este supranumită țara noastră, în grădina Maicii Domnului, dăruită cu oameni evlavioși, înțelepți și răbdători și cu toate bogățiile pământului, de aceea a și fost și mai este încă râvnită de toți vecinii. Așezată între trei imperii: Imperiul Otoman, cel Rusesc și cel Austro-Ungar, a reușit să facă față tuturor atacurilor, prin credință și datorită faptului că au fost întotdeauna motivați, românii își apărau glia strămoșească.
E demn, de asemenea, de reținut că ziua centenarului a fost respectată în toată țara, dar mai cu seamă în acea „cetate de scaun”, cum poate fi numită Alba Iulia, unde, de 1 , a fost sfințit frumosul monument al eroilor Unirii, chiar dacă nici el nu a fost definitivat. Și acum, mă întreb când va fi auzit și luat în seamă vechiul strigăt al poporului, „Pe aici nu se trece!”, adresat de această ată hoției, minciunii, corupției și trădării de țară?
Numai Dumnezeu poate să ocrotească România și poporul ei!

Beatrice Kiseleff