Curiozități lingvistice V

Limba română este o limbă neolatină sau romanică. De aceea, în prag de primăvară și de Sfinte sărbatori Pascale ortodoxe continuăm selecția cuvintelor și expresiilor de origine latină folosite în limba română uzuală și de cult, în biserici, cu ocazia ritualurilor sfinte de peste an.

1. De la durere…la dor

Cuvântul dor provine din limba latină, dolus din verbul dorere, care înseamnă a durea, a avea o dorinţă puternică, o nostalgie, o stare sufletească care combină sentimentul de tristeţe şi o durere a unei dorinţe spontane, în deplină tensiune sufletească. Din acest motiv, tema dorului se întâlnește adesea în creaţia folclorică autentică, străveche. În limbile lumii există termeni asemănători: în limba polonă există tęsknota, în germană se utilizeaza sehnsucht, în limba coreeană avem geurium, în engleză – longing, iar în portugheză există saudade. Este curios că în limba franceză există termenul deuil, care provine din aceeași rădăcină latinească, dar se traduce prin doliu, nu prin dor.

Limba spaniolă are termenul dolor, cu aceeași origine sau etimon, dar nici acesta nu reflectă dorul, ci durerea. Cel care impune termenul în spațiul literar românesc este poetul Mihail Eminescu în cunoscuta-i poezie Mai am un singur dor: Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor…. Nici Lucian Blaga, poet si filosof, nu va fi mai prejos în definirea inefabilului dor: Cel mai adânc dintre doruri/ e dorul-dor./ Acela care n-are amintire/ și nici speranță, dorul-dor. /…/ Nesfârșit e dorul-dor./ Bate-n valea tuturor. (Poezia Dorul-dor)

2. Termeni creștini de origine latină

Un argument indiscutabil pentru vechimea creştinismului la români îl constituie termenii de limbă latină, referitori la noţiunile fundamentale ale credinţei şi cultului creştin, pătrunşi în limba geto-daco-romană în secolul al IV-lea: credere (a crede), inclinare (închinare), rogoare (a se ruga), lex (lege şi credinţă), sanctus/santus (sfânt), prezent în sărbători si toponimii precum Sânvasîi, Sîntioan, Sângiorgiu, Sânpietru, Sântămărie, Sâ(n)medru, Sănmicoară; christianus (creştin), paganus (păgân), Virgo (Vergura = Sfânta Fecioară), deus (zeu), Dominus deus (Dumnezeu), draco (drac), angelus (înger), basilica (biserică), caelum (cer), templum (templu și tamplă), crux (Cruce), baptizare (a boteza), communicare (comunicare și cuminecare), peceatum (păcat), pervigilium (priveghi), coemeterium (cimitir), ossamenta (oseminte), repausare (a răposa) etc.

Există nume proprii creștine de origine latină: dies Dominica (Duminica), incarnatio sau Creatio (Crăciun, încarnare, întrupare), Floralia (Florii), Rosalia (Rusalii). În tradiţia liturgică occidentală denumirea de Adormire este redată în latinescul Asumpţiune sau Mutarea cu trupul la cer. Data Paștilor (termenul provine din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah – „a trecut”) este, conform primului conciliu de la Niceea, „prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară.” În vreme ce Biserica Romei și Bisericile Protestante iau în considerare echinocțiul real de primăvară, bisericile ortodoxe și greco-catolice pornesc calculul de la ziua de 3 aprilie, socotită drept echinocțiu (21 martie pe stil vechi).

O dată cu anunţarea datei Paştilor se anunţau şi sărbătorile cu date schimbătoare legate de Paşti, precum şi momentele legate de viaţa cultică dintre Crăciun şi Paşti: cârnelegi (= carnem ligát), când se lăsa săc sau sec (lat. siccus) de carne şi de lactate şi ouă, folosite în săptămâna albă sau câşlegi (= caseus ligát), după care urmau păresimile (= quadragesima — quaresima), cuvânt devenit în limba română păresimi, prin trecerea lui qu- în p- (ca în aqua, -ae = apă). În schimb, Biserica apuseană nu are câşlegi, fiindcă acolo se folosesc în post lactate şi ouă.

3. Anţărţ

Cuvântul anţărţ este aparent uitat sau foarte rar utilizat și înseamnă „acum doi ani“ sau „cu doi ani în urmă“. Etimonul latinesc este anno tertio, adică în al treilea an.

De pildă, faţă de 2024 anţărţ este anul 2022. Graiul bănăţean păstrează acest adverb prezent şi în graiul moldovenesc, mai cu seamă în proza sadoveniană. Din aceeași serie temporală face parte termenul estimp, care provine din lat. istum tempus, și înseamnă anul acesta. Context: „Minunaţi pomi sunt lămâii şi portocalii. Pe dînşii se află poame coapte, galbene ca cea de anţerţ, verzi ca nucile de an şi fiori în toată pompa de estimp, cari îmbălsămează aerul să te îmbete“ (Ion Codru Drăguşanu – Peregrinul transilvan).

4. Arină

Lingvistica susţine că inovaţiile în limbă pornesc de la centrul continentului, ariile laterale fiind mai conservatoare. Lingvistul Sextul Pușcariu dovedeşte acest lucru dând exemplul latinescului arena – „nisip”, care în România s-a păstrat ca arină, iar în Spania ca arena, cu aceeaşi semnificaţie. Cuvântul se păstrează la periferia nordică a României şi la grupul sudic al aromânilor, în timp ce în zona centrală este cuvântul nisip. E interesant că în Basarabia sunt folosite două cuvinte: nisip, rostit năsâp, pentru cel cu fire mai mari, şi anină, pentru nisipul fin.

5. Amăgire

Iată un cuvânt misterios din punct de vedere lingvistic – amăgire! Descifrarea originii sale pare să fi fost desăvârșită pe filieră istorică de acad. Ioan Aurel Pop într-un admirabil articol intitulat Farmecul etimologiilor sau istoria prin cuvinte, din România literară, octombrie-decembrie 2015 – „Cuvântul „amăgire” este tot latin, dar provine dintr-o locuţiune veche, având la bază substantivul latinesc magus (preot păgân), provenit din grecescul magos. La un moment dat, până la începuturile epocii moderne, termenul respectiv era amăgire, formă din care se poate deduce mai uşor originea, aflată în expresia ad magos ire, adică „a merge la magi”.

Credem că prin secolele IV-VI, când mai erau destui traco (daco)- romani care nu primeau învăţătura creştină de la preoţii rânduiţi şi continuau să meargă la vechii „magi”, aceşti „rătăciţi” erau ostracizaţi, priviţi uneori cu înţelegere şi compasiune”.

Florentin Streche