DE ÎNVIERE… I-AM CERUT LUI DUMNEZEU

DE ÎNVIERE… I-AM CERUT LUI DUMNEZEU

Azi, am să încep aceste rînduri, cu urarea strămoșească de: ”Hristos a Înviat!”
Apoi am să ridic de jos, de pe Podeaua Vieții, Cartea de căpătâi al fiecărui creștin ortodox (Biblia) și am să vă întreb: despre ce ați vrea să vorbim?! Ați vrea politică, ați dori economie, ori poate să stăm la o mică bârfă autohtonă? Nicidecum, azi aș vrea să încercăm un minut de Sinceritate duhovnicească!
De aceea am să încep aceste slove… relatându-vă un episod, care mi s-a întamplat cîndva, la Berlin, într-o galerie de artă. Acolo, se află un tablou preţios; ce reprezintă un călăreţ tânăr, care galopează sălbatic pe un drum îngust. Tânărul se avântă după silueta unei fete ce zboară pe un nor şi îl ademeneşte cu cornul belşugului, pe care îl ţine în mâini. Cu privirea aţintită către fată, tânărul nu observă că drumul este întretăiat de o prăpastie adâncă, peste care stă aruncată doar o bârnă îngustă. Norul pluteşte pe deasupra bârnei şi tânărul întinde mâna pentru a prinde norocul. Încă puţin, şi călăreţul se va prăbuşi în prăpastie. Pictorul a schiţat foarte reuşit goana omului după noroc, bogăţie, desfătare şi nepăsarea sa faţă de primejdiile care însoţesc întotdeauna această goană. Oare, de cite ori, în viața asta, nu ne-am aflat în ipostaza aceasta, cu sau fără voia noastră?!
Mai recunosc și că, pînă să mă apuc a scrie despre acest subiect… am lăsat să treacă, în viteză, prin fața ochilor mei, tot felul de inepții ale „vulgului”: de la trădări până la „sfaturile” unuia, sau altuia și care, de atâta mulțumire de sine, sfîrseșc adeseori prin a (ne) jigni! Însă, haideți să ne reamintim ce se spune în ”Monologul Ortodoxului Smerit”?! Nu vreți a cunoaste? Iată ce scrie acolo: „Numai cineva care nu pricepe nimic, din smerenie, spune despre mine că nu sunt smerit” Și chiar cred, nu vreau a fi interpretat Greșit, că Mântuirea nu se face pe neamuri! Iisus nu a venit să mântuie un neam sau altul, ci a venit pentru omenire. A venit pentru a ”descărca” omenirea de păcat. Mîntuirea nu se face în turmă. Țin minte cuvintele filosofului Constatin Noica.
Marele gînditor, spunea că: „Marile probleme se discută cu patimile înăbușite. Nimic nu te angajează în ele. Moartea vecinului tău te doare..”. Dar, nu pot să nu mă gândesc și la ”Pilda Semănătorului”, auzită și tălmăcită, într-o altă zi, acasă, la Frăsinei, în Vâlcea: ” Mai întâi de toate, haideți să facem aici o întrebare: Oare pentru care pricină Mîntuitorul, când a spus pilda cu semănătorul, n-a arătat cine este acest semănător ? Ci a trecut pilda, la a treia fată, zicând : Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa.
Dar n-a arătat : Ieșit-a dreptul sau sfântul cutare sau, proorocul cutare sau apostolul cutare să semene sămînța sa. Sau, ieșit-am Eu să sămân sămânța cea bună a cuvîntului. Pentru care pricina nu s-a spus numele Său ? Pentru că cel dintâi semănător al Evangheliei este Însuși Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a semănat intâi cuvântul acesta, al vieții în urechile sfinților Săi ucenici și apostoli și prin ei, la toată lumea. Dar n-a spus : Venit-am sau ieșit-am Eu să semân sămânța cuvântului, ca să nu stârnească zavistie de prisos și ura în urechile și in inimile fariseilor și a cărturarilor, ca să nu se arate ca un iubitor de slavă deșartă, ca numai El seamănă cuvântul vieții. De aceea nu a spus numele semănâtorului și a zis numai așa simbolic : Ieșit-a semănătorul să semene sămînța sa. De aici să trecem la sămânța cuvîntului. De aceea, adevăratul plugar, al lui Iisus Hristos și adevăratul semănător este acela care are sămînța cuvântului lui Dumnezeu și o seamană în urechile celor care au Puterea să-l asculte! Din păcate, prea putini sunt oamenii aceia care au urechi și nu aud in lume. Cela ce are urechi de auzit, adică ale sufletului, că multi aud cu urechile acestea și stau în biserică și aud cântând la strană și aud proorocii citindu-se, și aud evanghelii și apostoli și taine mari, multi stau aici și aud, dar aud numai cu urechea din afară, iar urechea cea duhovnicească a minții lor și a sufletului lor este astupată și întunecată. Și nu intelege puterea cuvăntului, pentru că, urechile sufletului lor sunt surde.” Către aceste urechi s-a adresat Mântuitorul.
Acum să ne întoarcem la imaginea din galeria de artă, din Berlin, cea despre care am început aceste rînduri. Atunci, instantaneu, din resorturi interioare, doar de El știute, ei bine atunci, l-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi. L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Eu îţi dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit”.
L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Suferinţele îl îndepărtează pe om de grijile lumeşti şi îl apropie de Mine”. I-am cerut lui Dumnezeu creştere duhovnicească, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl al-toiesc, ca să aducă roade”. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele, aşa cum mă iubeşte El, şi Dumnezeu mi-a spus: „În sfărşit, ai înţeles ce trebuie să ceri”. I-am cerut lui Dumnezeu putere, și El mi-a dat încercări, ca să devin puternic. I-am cerut lui Dumnezeu înţelep-ciune, şi El m-a copleşit cu întrebări, la care să caut răspunsuri. I-am cerut lui Dumnezeu iubire, şi El mi-a adus în cale suferinzi care îmi solicită ajutorul. I-am cerut bunăstare, şi Dumnezeu mi-a oferit oportunităţi. Nu am primit nimic din ceea ce am cerut. Am primit doar ceea ce aveam nevoie cu adevărat. Abia atunci am realizat că: Dumnrezeu a ascultat Rugăciunile mele…. Iar, în rest… o altă voce îmi răspunse, în șoapta firii noastre creștine: „Adevărat a Înviat!”

Ariciuc Corvin Bogdan