DEFILEUL DUNĂRII, PE AMBELE MALURI

DEFILEUL DUNĂRII, PE AMBELE MALURI

Probabil că aţi privit cu jind spre malul sârbesc, la drumul care urcă şi coboară munţi împăduriţi, iar apoi dispare în tunele sau mici golfuri, ca să apară puţin mai departe cu maşinile de jucărie care-i dau viaţă. În ceea ce priveşte drumul de pe malul românesc şi munţii cuprinşi în Parcul Natural Porţile de Fier, ne raportăm la cuvintele poetului Ralph Emerson: „Când te afli prea aproape de un munte, nu-i vezi înălţimea”.
Excursia noastră începe la Drobeta-Turnu Severin. Sau la Orşova! Oriunde aţi dormit, aveţi 15 km până la barajul Porţile de Fier. Înainte de a-l trece, curioşii pot vizita muzeul, care musteşte de informaţii. Cel mai mare sistem hidroenergetic de pe Dunăre a fost construit între 1964-1971, cu experienţa acumulată la Bicaz (terminat în 1960) şi Vidraru (terminat în 1965). După împăratul Traian, în primăvara anului 105, următorul pod din această zonă este inaugurat abia în mai 1972, de preşedinţii Ceauşescu şi Tito.

La punctul de trecere a frontierei există o casă de schimb valutar, unde se primesc cam 25 de dinari sârbeşti pe un leu românesc. Deşi nu e încă în Uniunea Europeană, Serbia ne primeşte doar cu buletinul şi nu cere nici carte verde. Nu se stă mult la coadă şi nu se sapă mult în portbagaje, aşa că-n 1278 de metri suntem pe celălalt mal. Nu trebuie să scoatem de la naftalină frazele englezeşti, căci la frontieră, în magazine şi chiar pe stradă se vorbeşte o română acceptabilă.
Prima dilemă e drumul din stânga, spre Kladovo.
Dacă vă grăbiţi, o luaţi în amonte, dar ar fi păcat să rataţi celălalt cap de pod al lui Traian. Un argument în plus e mâncarea ieftină şi bună despre care v-au vorbit proprietarii pensiunii la care aţi înnoptat. Dacă n-aţi încercat încă pleşcăviţa, comandaţi o porţie pentru cel puţin două persoane, deoarece acest hamburger sârbesc conţine carne cât în 12 mici. Pentru siestă, recomandăm „De la noi, la Cladova”, nuvela lui Gala Galaction. Revenim în amonte, pe şoseaua care urmează îndeaproape cursul fluviului. O regulă a malului sârbesc sunt parcările dese, uneori la mai puţin de un km una de cealaltă. După câţiva km se poate desluşi, printre picioarele unui viaduct, mănăstirea Vodiţa. Pe la 1369, călugărul Nicodim ar fi înotat până pe ţărmul nostru sau ar fi trecut apele pe propria dulamă după alţii, dar e cert că a restaurat vechea mănăstire şi i-a dat regulile Sf. Vasile cel Mare. A ajuns apoi la Tismana, Vişina şi Prislop, dar aici a început totul.
Următoarea oprire e Tekija, situată la poalele Parcului Naţional Derdap, corespondentul sârbesc al Parcului Natural Porţile de Fier. Aşa cum spuneam, am trecut apa ca să vedem mai bine ce frumos e malul românesc. Acest parc natural – al nostru – are peste 100.000 ha şi ocupă locul doi, după Parcul Natural Munţii Maramureşului. E aproape dublu faţă de Parcul Natural Apuseni şi e triplu faţă de Parcul Natural Bucegi. Adulmecat de la distanţă pare neprietenos, dar aici se ascund cascada Bigăr şi alte minuni naturale.

Aflăm că Tekija a fost strămutată spre munte şi vatra ei veche a fost acoperită de apele barajului. La fel s-a întâmplat şi pe celălalt mal, la Orşova noastră. Insula Ada Kaleh era undeva la mijloc, dar nu era nici a noastră, nici a sârbilor, ci a turcilor. Sunt o grămadă de poveşti şi de poze de poveste, pe care le puteţi rememora privind în apele liniştite. Înainte de plecare, mai aruncăm o privire spre poieniţa din Dealul Moşului, unde e Mănăstirea Sf. Ana, ctitorită de ziaristul Pamfil Şeicaru. Sublocotenent în Primul Război Mondial, acesta ar fi supravieţuit aici exploziei unui obuz şi aşa a înţeles să mulţumească Providenţei.
După câţiva km trebuie oprit din nou, căci am ajuns în dreptul Dubovei, la Cazane. Sub noi e Tabula Traiana (vom vedea o copie a ei pe malul nostru), iar în faţă, bustul lui Decebal, crescut în stâncă prin grija lui Iosif Constantin Drăgan. Puţin mai la stânga, se vede noua mănăstire Mracoia, ca toate cele din defileu, strămutată înainte de umplerea barajului. Când vom reveni pe malul nostru, aici trebuie să căutăm peşterile Ponicova şi Veterani. La ultima, accesul e posibil doar pe apă, dar în Orşova sunt destule variante pentru cei interesaţi, de la bărci cu motor, la şalupe.

Cu ochii mereu spre Dunăre, trecem prin dreptul localităţii Sviniţa şi vedem cum ies din apă două din turnurile cetăţii Trikule. Al treilea, mult mai mic, apare doar când nivelul apei e foarte scăzut. Urmează Drencova, Berzasca şi Liubcova. Chiar înainte de-a ajunge în Coronini, sus în munte sunt cele două peşteri Gaura Chindiei I şi II, iar jos în apă e Baba Caia, o momâie de câţiva metri de stâncă, care marchează intrarea în Clisura Dunării. Mergând în amonte, noi tocmai ieşim din defileu şi vedem cum munţii se pleacă spre câmpie.
Imediat poposim în dreptul cetăţii Golubac şi vedem peste ape Ostrovul Moldova Veche, unde se zice că s-ar afla mormântul temutului comandant hun Attila. E cert doar că locul se află în stăpânirea cailor sârbeşti, sălbăticiţi în ultimele decenii, ca-n Deltă.
Părăsim drumul principal, pentru a ne ţine aproape de mal, şi ajungem la Pozezena, corespondentul Pojejenei noastre. De la Veliko Gradiste, între noi şi Dunăre se interpune Lacul de Argint, dar ajungem curând la Ram, care e în dreptul Baziaşului. Spre seară, aici nu mai funcţionează nici bacul, nici limba română, dar nişte semne categorice din mână arată că trebuie căutată cazare.
Cei grăbiţi pot lua direcţia Smederevo, situat la 50 km de Belgrad, unde există un pod, urmând să treacă frontiera pe la Kaluderevo-Naidăş. Oricum, malul românesc se parcurge în ziua următoare. De cum am păşit în ţară, putem alege direcţia Orşova- Bozovici, pentru a ajunge la cascada Bigăr (indicatorul cu acest nume de lângă Drencova duce în satul omonim, într-o fundătură din Munţii Almăjului). Oricum, putem relua drumul pe mal, urmând ca din Orşova să luăm direcţia Mehadia-Iablaniţa-Bozovici.
A doua zi luăm în răspăr obiectivele pe care doar le-am zărit şi pomenit de pe celălalt mal. Din Moldova Nouă se fac curse regulate în jurul Ostrovului, pe lângă Baba Caia, până aproape de Golubac. Dacă nu urcăm pe vas, măcar din Coronini, de pe ruinele cetăţii Ladislau, putem privi pomenita cetate sârbească. Dacă facem această excursie la începutul toamnei, înnoptăm la Sviniţa, să participăm la a XIX-a ediţie a Festivalului smochinelor.

Dulceaţa e deja marcă înregistrată, ţuica nu presupune asemenea formalităţi. Se varsă câteva picături pentru cei care au pierit încercând să treacă Cortina de fier şi apă a comunismului românesc şi se beau câteva înghiţituri pentru cei care au reuşit…

DACIAN BRADEA