DEMOCRAȚIA – REDEFINIRI PRAGMATICE

DEMOCRAȚIA
– REDEFINIRI PRAGMATICE –

Noţiunea de democraţie a fost folosită cu peste 2500 ani în urmă, provenind din termenii greceşti „demos” – popor şi „kratos” – putere, cum s-ar spune, conducerea poporului de către popor. Pe timpul lui Pericle s-au delimitat, conturat şi aplicat formulele practice de conducere, Sfatul şi Adunarea Poporului.
Spre vremurile timpurii ale actualelor democraţii, mai ales cele din SUA şi Anglia, s-au decantat principiile de bază ale funcţionării acesteia – libertatea, dreptatea şi egalitatea; acestea funcţionând pe deplin şi în prezent. În actualele evenimente planetare, democraţia, ca sens, a devenit desuetă; pentru care motiv? Democraţia s-a bazat pe pluripartidism, care presupunea, printre altele, ideologii bine definite ale actorilor politici. Aceste ideologii, care au reprezentat osatura democraţiilor, în prezent, au dispărut cu desăvârşire, exponenţii politici mulându-se pe interesul imediat al electoratului pe care a încercat să îl ţină captiv în zonele sale de interes.
Asistăm, cum s-ar spune, la o criză a democraţiei, pragmatismul actualilor actori politici mondiali neavând nici un fel de ataşament la vreun curent ideologic.
În excelenta lucrare a domnului Florian Gârz, „Creşterea şi declinul Imperiului American” (care a văzut lumina tiparului prin efortul nostru – n.a.) se atrăgea atenţia asupra a trei factori ai unei eventuale prăbuşiri a actualei democraţii americane: consumerismul, lipsa unor ideologii care să coaguleze alegătorii – într-un sens sau altul – şi, în fine, fragilitatea sistemului financiar–bancar, care se bizuie în principal pe emisia de monedă fără acoperire.
Principiile democraţiei presupun: suveranitatea poporului, guvernul alcătuit cu acordul celor guvernaţi, domnia majorităţii, garantarea drepturilor fundamentale ale omului, existenţa unui cadru legislativ coerent, alegeri libere şi echitabile, respectarea procedurilor legale, limitarea constituţională a puterii guvernanţilor, pluralism social, economic şi politic, separaţia puterilor în stat, respectarea valorilor de toleranţă, pragmatism şi compromis, dreptul liber de organizare profesională şi politică, existenţa mijloacelor de informare în masă libere, care să se manifeste ca „a patra putere în stat” şi organizarea şi conducerea democratică a societăţii care, la rândul ei, să prevadă o serie întreagă de drepturi şi libertăţi.
Preşedintele ales, Donald Trump, un bun cunoscător al resurselor financiare, dar complet lipsit de simţul politic, atât în campania electorală, cât şi la început de mandat, a conturat o conducere pragmatică, de dezvoltare autarhică, de închidere a graniţelor ş.a. contrare principiilor universale ale Drepturilor Omului, statuată de ONU, dar şi de Constituţia Americană, care a intrat în vigoare la 4 martie 1789. A intrat pentru început în coliziune cu sistemul judiciar american – foarte bine pus la punct – devoalând intenţiile sale de a conduce nu în mod democratic, ci ca un fel de democraţie personală.
Această traiectorie a fost „exportată” ca un fel de nouă ideologie în Europa. „Dacă vreţi apărare, plătiţi” – aceasta ar reprezenta o modalitatea infantilă de a „orândui” un status European, gândit şi stabilit după al Doilea Război Mondial. Vine apoi Brexit-ul, care urmează într-un anume sens parcursul american de autarhizare a valorilor şi de dezvoltare impredictibilă în viitor, faţă de actualii giganţi, China şi Federaţia Rusă, şi nu numai.
Cu alegerile din Olanda, glonţul schimbărilor impredictibile a trecut razant pe la urechea democraţiilor europene, iar acum, în Franţa, lumina democraţiilor din Vestul Europei, care ar trebui şi pe noi să ne călăuzească spre prosperitate, pace socială şi o autentică viaţă politică şi socială, înregistrează un fenomen îngrijorător. Franţa, pivotul stabilităţii europene, furnizează, deocamdată, câteva direcţii de neconceput până de curând. Este pentru prima dată în istoria ei recentă când partidele tradiţionale – Partidul Socialist şi Partidul Republican – nu au acces în turul doi al alegerilor prezidenţiale. În faza finală, pentru luna mai, au rămas Emmanuel Macron (independent, care a pornit de la zero) şi Marine Le Pen, din partea extremei drepte, cel dintâi mizând pe cartea europenismului, cea de-a doua – pe separarea de UE. Ca şi la noi, lipsa unei ideologii clare duce spre un fel de anarhism, de supravieţuire politică, indiferent de preţul plătit, de promisiuni care nu vor putea fi materializate. Dar poporul, în sens generic, trebuie condus, că altă cale de izbăvire nu are.
Şi aşa se ajunge, încetul cu încetul, la un fel de autocraţie.
Iar acest model nu este departe de noi. Lăsând la o parte Federaţia Rusă, care prezintă pe deplin caracteristicile unei autocraţii, un alt mare jucător politic, economic, militar zonal, Turcia, este pe cal e de a intra în această formă de conducere. Ba este felicitat şi invitat de preşedintele Donald Trump la Casa Albă, în condiţiile în care Recep Tayyip Erdogan, cel care a câştigat referendumul pentru a avea puteri sporite/depline de a conduce Turcia, maculează ţările vestice – Olanda, Germania – ca având înclinaţii naziste.
În acest context complex, oare unde se mai regăseşte autentica democraţie?

FILS