Independența Română – Independența prin cultură Revista INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ incearcă să renască plăcerea şi iubirea pentru cultura neamului românesc.
Despre cuvinte cu George Enescu
„În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzică și niciun muritor nu poate poseda o fericire mai mare“.
„Nu mi-am servit patria decât cu armele mele: pana, vioara şi bagheta”.
„Artistul dezvăluie lumii calea spre armonie, care e fericire şi pace”.
„Nu sunt niciodată cu totul mulţumit: niciodată! Dacă într-o zi mi s-ar întâmpla să fiu, aş înceta să compun, chiar în acel minut, pentru a eterniza clipa minunată”.
George Enescu
S-a scris şi se va scrie necontenit despre viaţa şi opera lui George Enescu. Cuvinte elogioase, demonstraţii muzicologice ancorate în textul enescian ţintind nu atât revelarea unui plus de semnificaţie cât deschiderea unor căi de acces ierarhizate pe diverse nivele, reflecţii privitoare la limbajul muzicii, la adâncimea semantică a capodoperelor compozitorului etc.
Toată această impresionantă acumulare teoretică de sens raţional, hermeneutic îşi găseşte împlinirea majoră mai ales din perspectiva nevoii social umane a dialogului ideal dintre creator-operăpublic.
Altfel, pornind de la Poema română, op. 1 şi Rapsodiile tinereţii până la Simfonia de cameră op. 33, universul sonor al muzicianului se configurează treptat într-o simbioză de orientări convergente sau eterogene, uneori chiar antitetice dar mereu justificabile prin ceea ce înseamnă capacitatea de reînnoire nu doar a mijloacelor cât a propriei viziuni creatoare, marcată de dorinţa supraumană de atingere a perfecţiunii (victoria oedipiană asupra destinului). Muzica vorbeşte singură putând fi accesată ontic fie prin prisma mesajului ei dialectic-naţional (Sonata pentru pian şi vioară, în la minor, nr.3, „în caracter popular românesc”) sau ca o replică viabilă a unei gândiri de calibru european la tema creaţiei însăşi (vizând o inerentă destabilizare a normelor anterioare, proces urmat de atingerea unui principiu ordonator imuabil, identificat prin melodie, temă/polifonie, în toate partiturile enesciene).
Dar omul – compozitorul, violonistul, dirijorul, pianistul, profesorul – George Enescu? Situat în epoca sa, moment al consolidării şcolii româneşti de compoziţie, muzicianul se distinge între colegii de generaţie (şi nu numai) atingând pe verticala altitudinară a artei punctul maxim al geniului, intrând în rezonanţă cu metafora eminesciană „a sutelor de catarge” dintre care veşnicia va reţine numai „gândul neînţeles, ce străbate cânturile” menit să fie „îngânat necontenit” fără să-şi istovească misterul.
Poate de aceea, cuvinte, George Enescu a lăsat puţine şi acelea învăluite în umbre şi subînţelesuri.
Ele aruncă însă o geană de lumină asupra balansului dintre tentaţia luciferică a raţiunii umane (Sfinxul, ilustrat prin „sunetele unei muzici îndepărtate, de coşmar”) şi orizonturile sacralităţii, inaccesibile prin eforturi ale inteligenţei.
Aşadar numai asociate muzicii, gândurile enesciene rostite dobândesc deplina lor virtute/fascinaţie orfică.
Prof. Dr. TANŢA DIACONESCU, muzicolog
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro